High Court declines jurisdiction over real estate mediation commission dispute under 200,000 RON limit

Şedinţa publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L prin reprezentant legal administrator B. a chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata comisionului în cuantum de 5.000 Euro plus plata a penalităţilor în cuantum de 5.000 Euro (achitaţi la Cursul BNR din ziua plăţii); obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept: art. 969; art. 970; art. 977; art. 984; art. 998; art. 1021; art. 1073; art. 1082 - C. civ.

Prin cererea reconventională pârâţii au solicitat introducerea forţată in prezenta cauza, in calitate de parat persoană fizică, a administratorului societăţii reclamante, respectiv a D-lui B. întrucât acesta a negociat in nume propriu vânzarea imobilului.

Prin încheierea din data de 23 mai 2016, instanţa a admis cererea pârâţilor de introducere în cauză în calitate de pârât faţă de cererea reconvenţională a numitului B., faţă de susţinerea existenţei unui raport juridic între pârâţi şi acesta ca persoană fizică şi nu în calitate de reprezentant al S.C. A. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 4286/2016, Judecătoria Câmpina a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 3.000 RON reprezentând diferenţă comision de intermediere vânzare imobil şi 5.000 RON reprezentând penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a comisionului. De asemenea, instanţa a respins cererea reconvenţională şi a obligat pârâţii la plata sumei de 1.930 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunţate la data de 12.01.2017, Judecătoria Câmpina a îndreptat eroarea materială din minuta şi dispozitivul sentinţei nr. 4286/2016, în sensul că sumele la care pârâţii au fost obligaţi sunt exprimate în euro şi nu în RON, cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale, apelanţii C., D. şi E. au formulat, la data de 14.02.2017, cerere de apel, prin care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.

Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 3027/2017 din 17 octombrie 2017 a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 4286/12.12.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în contradictoriu cu intimatul - reclamant S.C. A. S.R.L. şi intimatul pârât - reconvenţional B..

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a dispus înlăturarea obligaţiei pârâţilor de plată a penalităţilor în cuantum de 5.000 de euro către reclamantă şi cheltuielilor de judecată aferente (taxă timbru) în cuantum de 602,5 RON.

A menţinut în rest sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii C., D. şi E. şi reclamanta S.C. A. S.R.L..

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova la data de 16 ianuarie 2018, respectiv 23 ianuarie 2018.

Dosarul a fost înaintat de către Tribunalul Parhova spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin adresa emisă la 02 februarie 2018.

La termenul din 1 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect principal pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploieşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Prahova.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de către recurenţii-pârâţi C., D. şi E. în contradictoriu cu intimatul-pârât B. împotriva deciziei nr. 3027/2017 din 17 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.