High Court admits incompetence, refers consumer credit clause appeal to Court of Appeal.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 10.03.2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., C., prin mandatar B. S.A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul abuziv şi eliminarea următoarelor clauze cuprinse în contractul părţilor de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/14.01.2008, clauza prevăzută art. 4. 2 din Contractul de credit de mai sus, care prevede:

"Dobânda creditului se va calcula la un număr de 360 zile pe an, clauza prevăzută a art. 4.4. Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii în funcţie de indicele de referinţă LIBOR 6M+4% p.a . . . . . . . . . .Creditorul va înştiinţa împrumutatul asupra noilor nivele de dobândă prin afişare la sediile Mandatarului Creditorului C. (România) S.A. sau pe site-ul C., la momentul intrării în vigoare. În cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral Creditul, dobânda şi orice alte sume datorate, Creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă; clauza prevăzută la art. 5.1. din Contract:

"b) comision de acordare; 2.361,768 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract...; c) comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadenta a 13-a; d) comision de rambursare anticipată reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din Credit, 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 şi 10 ani de la data primei trageri din Credit; 1.4. Clauza prevăzută la art. 5.2, din Contract:

"Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.43%; 1.5 clauza prevăzută la art. 6.1.3. din Contract: Mandatarul Creditorului, la libera sa apreciere, are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilităţi al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card, prezente si viitoarei, în scopul efectuării plăţilor scadente datorate. Mandatarul Creditorului este împuternicit de împrumutat/codebitor prin prezentul contract sa efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor; 1.6. Clauza revăzută la art. 8.9. din Contract: întârzierea sau neexercitarea de către Creditor a oricărui drept şi nu va împiedica creditorul să îşi exercite acest drept şi nu va fi considerată ca reprezentând un acord cu privire la neîndeplinirea la timp a obligaţiilor contractuale de către împrumutat/codebitor;1.7. Clauza prevăzută la art. 8.14. din Contract:

"...CEI îşi rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului faţă de CEI, în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii a împrumutatului faţă de creditor; 1.8. clauza prevăzută la art. 8.15. din Contract: neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile prezentului contract constituie caz de culpă..3%; obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 2631,68 CHF, la cursul BNR de la data plăţii, sumă ce reprezintă comisionul de acordare a creditului, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data semnării contractului de credit mai sus menţionat şi până la plata efectivă; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate de către pârâte cu titlu de comision de administrare a creditului, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării fiecăreia dintre acestea şi până la plata efectivă; obligarea pârâtelor la recalcularea sumei împrumutate, cu refacerea graficului de rambursare, luându-se în considerare ca sumă împrumutată suma de 123889 franci elveţieni, cu obligarea la restituirea sumelor încasate de către pârâte în plus (2335,85 franci) şi a dobânzii legale aferentă acestora, întrucât împrumutul stabilit prin contractul de credit, în sumă de 131584 franci, a fost stabilit prin aplicarea unui curs de schimb EUR/CHF la paritatea de 1,71, în condiţiile în care, la data semnării contractului paritatea stabilită de D., implicit automat de către C. (România) S.A., era de 1.61.

Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, iar la data de 30.04.2015 a depus la dosar cerere de renunţare privind art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit nr. x/14.01.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 8460/27.10.2015 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A., a fost obligată pârâta C. la refacerea graficului de rambursare (obligaţie de restituire a creditului, de plată a dobânzii şi a comisioanelor) prin recalcularea obligaţiilor reclamantei raportat la o sumă împrumutată de 123.889 CHF, a fost obligată pârâta C. să restituie diferenţa care rezultă între sumele de bani achitate de reclamantă conform graficului de rambursare iniţial stabilit (raportat la o sumă împrumutată de 131584 CHF) şi sumele de bani datorate de reclamantă conform graficului de rambursare refăcut (obligaţie de restituire a creditului, de plată a dobânzii şi a comisioanelor prin raportare la o sumă împrumutată de 123.889 CHF) pentru obligaţiile de plată devenite scadente după data de 10 februarie 2012, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei 4.4. din contract în ceea ce priveşte sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat, să revizuiască nivelul dobânzii" şi al clauzei 8.14 din contract conform căreia creditorul "îşi rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului, în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii a împrumutatului faţă de creditor" şi, pe cale de consecinţă, a constată nulitatea absolută a acestora; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei privind restituirea diferenţei care rezultă între sumele de bani achitate de reclamantă conform graficului de rambursare iniţial stabilit (obligaţie de restituire a creditului, de plată a dobânzii şi a comisioanelor prin aplicarea unui curs de schimb EURO/CHF de 1,71) şi sumele de bani datorate de reclamantă conform graficului de rambursare refăcut (obligaţie de restituire a creditului, de plată a dobânzii şi a comisioanelor prin aplicarea unui curs de schimb EURO/CHF de 1,61) pentru obligaţiile de plată devenite scadente înainte de data de 10 februarie 2012, motiv pentru care a respins această cerere ca prescrisă, au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate, a fost redus onorariul avocatului pârâtelor de la suma de 6556,28 RON la suma de 3.000 RON şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtele.

Prin decizia civilă nr. 1255/31.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia tardivităţii apelului formulat de apelantele pârâte, ca neîntemeiată, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamanta A., ca nefondat, a fost admis apelul formulat de apelantele pârâte B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respins capătul 4 al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat şi fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul 4 al cererii ca rămas fără obiect, au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea în tot a deciziei şi, rejudecând, să se dispună anularea clauzelor abuzive şi refacerea graficului de rambursare, având în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunţată de un complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Intimatele au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea căii de atac în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având drept consecinţă menţinerea sentinţei apelate ca temeinică şi legală; obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia aVI-a civilă, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 288/R din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 1255 din 31 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. şi C., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Competenţa materială a instanţei de recurs este reglementată în art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 şi art. 97 pct. 1 C. proc. civ., statuându-se în sensul că tribunalele şi curţile de apel sunt instanţe de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiile legale menţionate rezultă că noul C. proc. civ. stabileşte ca regulă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, excepţia (recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată) trebuind să fie expres prevăzută de lege.

S-a reţinut că aceste dispoziţii constituie o aplicare a principiilor consacrate în tezele prealabile ale Noului Cod şi expunerea de motive a Legii privind C. proc. civ.. Din cuprinsul expunerii de motive rezultă foarte clar că intenţia legiuitorului a fost de " reaşezare a competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale", una din măsurile propuse în acest sens fiind "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va deveni instanţă de recurs de drept comun, astfel încât să îşi îndeplinească rolul constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii la nivel naţional."

Conform art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege.

Faţă de dispoziţia legală citată, este necesar să existe o dispoziţie expresă care să prevadă că, într-o anumită cauză, recursul este dat în competenţa curţii de apel (ex.art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004) sau în competenţa instanţei ierarhic superioare, pentru hotărârile pronunţate în primă instanţă de către tribunal (spre exemplu, hotărârea de renunţare la judecată, conform art. 406 alin. (6) C. proc. civ. încheierea de suspendare a judecăţii, potrivit art. 414 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea de perimare, potrivit art. 421 alin. (1) C. proc. civ., etc).

Pe de altă parte, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Această dispoziţie legală trebuie interpretată prin coroborare cu art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., ce cuprinde "cazuri prevăzute de lege" în sensul art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Interpretarea în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs de drept comun, iar celelalte instanţe judecă ca instanţe de recurs doar în cazurile anume prevăzute de lege este consacrată în decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

A reţinut Curtea Constituţională în considerentele deciziei menţionate că "în viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie."

Reglementarea căilor de atac la care justiţiabilii au acces în litigiile pe care le promovează este atributul exclusiv al legiuitorului, care poate stabili ca o cale de atac să nu fie soluţionată de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Nu există un principiu consacrat legal al ierarhiei jurisdicţionale, iar competenţa trebuie stabilită exclusiv prin lege, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie.

În noul C. proc. civ. nu s-a păstrat regula prevăzută de vechiul Cod, conform căreia recursul era dat în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, ci opţiunea legiuitorului a fost în sensul de a crea o singură instanţă de recurs, ca regulă, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, o soluţie asemănătoare a fost adoptată în materie penală prin art. 38 alin. (2) C. proc. pen.. Textul legal menţionat stabileşte competenţa curţilor de apel de a judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă atât de judecătorii, cât şi de tribunale. Astfel, deşi instanţele ierarhic superioare judecătoriilor sunt tribunalele, competenţa de soluţionare a apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii revine curţilor de apel. Înalta Curte de Casaţie soluţionează recursurile în casaţie împotriva în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive.

Curtea a mai reţinut că în prezenta cauză nu există vreo dispoziţie legală expresă care să prevadă că eventualul recurs exercitat împotriva deciziei pronunţate de tribunal în apel ar fi în competenţa de soluţionare a instanţei ierarhic superioare sau a curţii de apel, astfel că prezenta instanţă învestită nu are competenţa de a soluţiona recursul, conform art. 96 pct. 3 C. proc. civ., competenţa de soluţionarea recursului,inclusiv sub aspectul admisibilităţii sale şi cu respectarea procedurii de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de drept comun în materia recursului.

Recursul a fost înregistrat la data de 10 noiembrie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În şedinţa publică din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a reţinut cauza în pronunţare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepţia invocată din oficiu, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite cu următoarele considerente:

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

În speţa supusă examinării, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 1255 din 31 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă nu se poate exercita recursul la Curte, în condiţiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecinţă, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanţă de apel.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ., enunţate mai sus.

În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, pe care o invocă Curtea pentru a a-şi argumenta soluţia de declinare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare. Prin paragraful nr. 26, Curtea Constituţională a specificat în contextul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - aşadar în contextul criticilor privind inegalitatea de tratament a celor interesaţi să utilizeze calea extraordinară de atac a recursului, instituită de legiuitor, în situaţia cererilor evaluabile în bani, atunci când hotărârile sunt pronunţate în primă instanţă de tribunale - că in viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună atenţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Prin paragraful nr. 27 din aceeaşi decizie se arată că prin pragul valoric impus de dispoziţiile de lege criticate, legiuitorul recunoaşte explicit, că numai o parte a cererilor evaluabile în bani, şi anume cele peste 1.000.000 RON, pot să beneficieze de controlul de legalitate, celelalte fiind excluse de la această garanţie procedurală. Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului - pragul valoric de peste 1.000.000 RON - conduce la clasificarea cererilor adresate instanţelor judecătoreşti în importante, ca valoare în bani, şi mai puţin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială şi nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcţie de valoarea litigiului, ci de natura sa. (. . . . . . . . . .) Or, Curtea constituţională observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceste considerente ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 vin să întărească cele precizate anterior, şi anume, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea rolului său, trebuie să examineze conformitatea hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, în situaţia exercitării recursului conceput de legiuitor a se promova la instanţa supremă.

În acelaşi context al soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Curtea Constituţională a subliniat prin paragraful nr. 23 al deciziei nr. 369/2017 că urmează a se apleca, în limitele sesizării, asupra excepţiei invocate, în lumina textului de lege criticat, în raport de faptul că o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de judecătorie, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului în nicio situaţie, în timp ce o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de tribunal, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului când valoarea cererii este cuprinsă între 200.000 RON şi 1.000.000 RON.

Numai sub acest din urmă aspect, al cererilor evaluabile în bani, cu referire la care legiuitorul a impus un prag valoric în ceea ce priveşte accesul la o cale de atac, şi doar din perspectiva existenţei normative a recursului şi a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care urmau să se aplice proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 95/2016, coroborate cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat.

Prin paragraful nr. 26 al deciziei amintite, Curtea Constituţională a subliniat încă o dată caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în antiteză cu caracterul de excepţie instituit suplimentar de legiuitor. Această marjă de apreciere a legiuitorului în domeniul exercitării căii de atac a recursului, în faţa instanţei supreme, a fost sancţionată cu ocazia evocatului control de constituţionalitate.

În cazul de faţă însă, judecata în primă instanţă a cererii evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON, s-a realizat de către judecătorie, iar judecata apelului s-a realizat de către tribunal, în considerarea art. 94 lit. k) C. proc. civ. rap. la art. 95 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fapt pentru care, soluţia de declinare adoptată de Curtea de Apel Bucureşti (în calitatea sa de instanţă ierarhic superioară tribunalului care a pronunţat decizia în apel) apare ca nelegală.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere şi prevederile legale invocate, Înalta Curte va admite excepţia de necompetenţă materială şi va trimite cauza spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 1255 din 31 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2018.