Jurisdictional conflict over competence to hear appeal against tribunal decision in property partition case; application of exclusive ICCJ appeal jurisdiction vs. Court of Appeal competence.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13.02.2017 pe rolul Tribunalului Vrancea, pârâtul A. a formulat apel împotriva încheierilor din 12.10.2016, din 02.11.2016 şi din 08.02.2017 pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 264/R din 6.04.2017, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termen împotriva încheierii 12.10.2016, pronunţate de Judecătoria Focşani in dosarul nr. x, formulata de pârâtul apelant A., în contradictoriu cu intimata B., având ca obiect partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial vânzare bun.

Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul în ceea ce priveşte încheierea din 12.10.2016 ca fiind prematur, în ceea ce priveşte încheierea din 02.11.2016,ca tardiv şi ca nefondat, apelul declarat împotriva încheierii din 08.02.2017, pronunţate Judecătoria Focşani in dosarul nr. x/2014, formulat de pârâtul apelant A..

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul Vrancea a reţinut, în esenţă că prin încheierea din 12.10.2016 s-a repus cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor aplicabilitatea dispoziţiilor art. 991 şi urm. C. proc. civ. privind vânzarea prin bună învoială bunurilor ce fac obiectul judecăţii şi s-a stabilit termen de judecată la 02.11.2016.

La termenul din 02.11.2016 părţile au refuzat atribuirea în natură a imobilului, iar părţile au arătat că sunt de acord cu vânzarea imobilului prin bună învoială sens în care au apreciat că un termen de 3 luni este suficient, s-a fixat un nou termen la 08.02.2017.

La termenul din 08.02.2017 instanţa a constatat că imobilul nu a fost vândut prin bună învoială şi a dispus vânzarea prin executorul judecătoresc din cadrul circumscripţiei Curţii de Apel Galaţi, desemnat prin tragere la sorţi.

Instanţa a constatat şi intervenirea sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a formula apărări în contradictoriu cu partea adversă, din dreptul de a propune probe, din dreptul de a formula obiecţiuni faţă de rapoartele de expertiză, din dreptul de a cere drept probă o contraexpertiză, prin raportare la dispoziţiile art. 336, 337, 336 alin. (2) C. proc. civ.

Vânzarea bunului s-a dispus de către prima instanţă în baza art. 991, iar acesta în alin. (4) cuprinde următoarea dispoziţie "Încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunţare. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri numai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului".

Încheierea din 12.10.2016 prin care instanţa a repus pe rol cauza pentru a se pune discuţia părţilor aplicabilitatea dispoziţiilor art. 991 şi urm. C. proc. civ. este o încheiere premergătoare iar art. 400 C. proc. civ. ce reglementează repunerea pe rol nu prevede vreo cale de atac împotriva unei asemenea încheieri. În aceste condiţii, faţă de încheierea din 12.10.2016 este aplicabil art. 466 alin. (4) C. proc. civ., adică apelul se exercită odată cu fondul astfel că în acest caz, apelul formulat de către pârât este prematur formulat, cât timp instanţa nu s-a dezinvestit de cauză.

În ceea ce priveşte repunerea în termenul de apel, aceasta nu a putut fi primită, deoarece termenul de apel împotriva încheierii din 12.10.2016 nu a început să curgă, acesta urmează să-şi înceapă curgerea după soluţionarea partajului pe fond prin hotărâre judecătorească ce se va comunica părţilor după pronunţare şi redactare.

În ceea ce priveşte încheierea din 02.11.2016 s-a constatat că apelul trebuia exercitat în termen de 15 zile de la pronunţare, dar apelantul a formulat apelul la 13.02.2017 cu mult peste termenul legal, astfel că acesta este tardiv formulat potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încheierea din 08.02.2017 a fost analizat apelul numai în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 991 C. proc. civ. privitoare la vânzarea imobilului prin executorul judecătoresc. Restul dispoziţiilor instanţei nu au putut fi verificate în cadrul acestui apel deoarece reprezintă dezlegări de drept care pot fi atacate doar odată cu hotărârea asupra fondului.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de vânzare a imobilului prin executorul judecătoresc, s-a reţinut că aceasta este legală deoarece părţile nu au solicitat atribuirea imobilului la termenul din 02.11.2016 şi atunci instanţa a făcut aplicarea art. 991 C. proc. civ. în sensul că a dispus ca bunul să fie vândut prin bună învoială, sens în care s-a acordat şi un termen de 3 luni, adică în limitele preverilor de art. 991 alin. (2) C. proc. civ.. Cum vânzarea imobilului nu s-a realizat instanţa a procedat conform art. 991 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de dispoziţiile legale reţinute, s-a constatat că încheierea din 08.02.2017 în partea analizată de către instanţa de apel, este legală şi temeinică, apelul fiind respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul A. a declarat recurs.

La termenul din data de 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 138/R din 14 octombrie 2017, Curtea de Apel Galaţi a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul A., împotriva deciziei civile nr. 264/6.04.2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata B., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie examinarea în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Alin. (4) din acelaşi text de lege menţionează expres că în cazurile anume prevăzute de lege recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Conform dispoziţiilor art. 96 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor doar în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi cele prevăzute de dispoziţiile art. 414, art. 421, art. 437 şi art. 440 C. proc. civ.

Faţă de normele de competenţă invocate, s-a apreciat că interpretarea si aplicarea actualului C. proc. civ. în ceea ce priveşte calea de atac extraordinară a recursului este în sensul de a fi soluţionat doar cu privire la legalitatea hotărârii recurate şi doar de către Instanţa Supremă de Casaţie.

Ca argument suplimentar, în sprijinul hotărârii de declinare, s-a evocat decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, obligatorie pentru instanţa de judecată, din care rezultă că "în viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 414, art. 421, art. 437 şi art. 440 C. proc. civ. - s.n.) examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Recursul a fost înregistrat la data de 3 noiembrie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În şedinţa publică din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a reţinut cauza în pronunţare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepţia invocată din oficiu, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite cu următoarele considerente:

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

În speţa supusă examinării, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 264 din 6 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea nu se poate exercita recursul la Curte, în condiţiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecinţă, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanţă de apel.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Galaţi, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ., enunţate mai sus.

În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, pe care o invocă Curtea pentru a a-şi argumenta soluţia de declinare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare. Prin paragraful nr. 26, Curtea Constituţională a specificat în contextul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - aşadar în contextul criticilor privind inegalitatea de tratament a celor interesaţi să utilizeze calea extraordinară de atac a recursului, instituită de legiuitor, în situaţia cererilor evaluabile în bani, atunci când hotărârile sunt pronunţate în primă instanţă de tribunale - că in viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună atenţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Prin paragraful nr. 27 din aceeaşi decizie se arată că prin pragul valoric impus de dispoziţiile de lege criticate, legiuitorul recunoaşte explicit, că numai o parte a cererilor evaluabile în bani, şi anume cele peste 1.000.000 RON, pot să beneficieze de controlul de legalitate, celelalte fiind excluse de la această garanţie procedurală. Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului - pragul valoric de peste 1.000.000 RON - conduce la clasificarea cererilor adresate instanţelor judecătoreşti în importante, ca valoare în bani, şi mai puţin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială şi nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcţie de valoarea litigiului, ci de natura sa. (. . . . . . . . . .) Or, Curtea constituţională observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceste considerente ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 vin să întărească cele precizate anterior, şi anume, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea rolului său, trebuie să examineze conformitatea hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, în situaţia exercitării recursului conceput de legiuitor a se promova la instanţa supremă.

În acelaşi context al soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Curtea Constituţională a subliniat prin paragraful nr. 23 al deciziei nr. 369/2017 că urmează a se apleca, în limitele sesizării, asupra excepţiei invocate, în lumina textului de lege criticat, în raport de faptul că o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de judecătorie, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului în nicio situaţie, în timp ce o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de tribunal, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului când valoarea cererii este cuprinsă între 200.000 RON şi 1.000.000 RON.

Numai sub acest din urmă aspect, al cererilor evaluabile în bani, cu referire la care legiuitorul a impus un prag valoric în ceea ce priveşte accesul la o cale de atac, şi doar din perspectiva existenţei normative a recursului şi a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care urmau să se aplice proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 95/2016, coroborate cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat.

Prin paragraful nr. 26 al deciziei amintite, Curtea Constituţională a subliniat încă o dată caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în antiteză cu caracterul de excepţie instituit suplimentar de legiuitor. Această marjă de apreciere a legiuitorului în domeniul exercitării căii de atac a recursului, în faţa instanţei supreme, a fost sancţionată cu ocazia evocatului control de constituţionalitate.

În cazul de faţă însă, reclamanta a învestit judecătoria cu o cerere de partaj, care, în lumina dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. a)-j) C. proc. civ. prin coroborare cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., se soluţionează printr-o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată doar cu apel.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere şi prevederile legale invocate, Înalta Curte va admite excepţia de necompetenţă materială şi va trimite cauza spre soluţionare Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 264 din 6 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2018.