Supreme Court Incompetence to Hear Appeal Against Court of First Instance Revision Dismissal

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1977/17.05.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-contestator A. împotriva încheierii pronunţată la data de 04.12.2015 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiţiei.

La data de 21.06.2016 petentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1977/17.04.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2016, solicitând desfiinţarea acestei decizii şi admiterea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 173/17.01.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 1977A/17.05.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul de Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin rezoluţie, instanţa a pus în vedere revizuentului să facă dovada achitării taxei de timbru legal datorate pentru corecta învestire a instanţei, dispunând citarea părţii, cu menţiunea timbrării cererii cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, conform prevederilor art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Cererea de ajutor public judiciar formulată de petent a fost respinsă prin încheierea din 14.10.2016. De asemenea, prin încheierea din 09.12.2016 a fost respinsă şi cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din 14.10.2016.

În consecinţă instanţa a constatat că partea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa de timbru, la dosar neexistând dovada plăţii taxei judiciare de timbru.

Datorita existentei acestei neregularităţi procedurale, tribunalul raportat la prevederile art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 a anulat cererea de revizuire, ca netimbrată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La termenul din 14 septembrie 2017 curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de obiectul dedus judecăţii şi de dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care enunţă hotărârile supuse recursului.

Totodată, a invocat şi excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti de soluţionare a recursului, în raport de dispoziţiile procedurale care includ prevederea că instanţa supremă este instanţa de drept comun în soluţionarea recursului (art. 97 C. proc. civ.).

Asupra celor două excepţii invocate din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că se impune stabilirea priorităţii de soluţionare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (2) din Noul C. proc. civ., care prevede că în cazul în care se invoca simultan mai multe excepţii, instanţa determină ordinea de soluţionare a acestora în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

S-a reţinut că pentru a se putea pronunţa asupra admisibilităţii căi de atac, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie mai întâi să fie competentă material şi, prin urmare, s-a reţinut că excepţia necompetenţei materiale are prioritate.

Interpretând dispoziţiile art. 94-97 Noul C. proc. civ., curtea a apreciat că instanţa de drept comun în soluţionarea recursurilor, este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Pe de o parte, s-a reţinut faptul că în stabilirea competenţei materiale a judecătoriei, a tribunalului şi a curţii de apel (art. 94-96 noul C. proc. civ.), se face referire prin excepţie la rolul acestora ca instanţe de recurs, doar în cazurile anume prevăzute de lege. Acestea soluţionează de regulă, în primă instanţă şi ca instanţe de apel.

Pe de altă parte, s-a arătat că din competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 97 Noul C. proc. civ.) sunt excluse atribuţiile de a judeca în primă instanţă sau ca instanţă de apel. Specificul cauzelor soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este cu preponderenţă cel al recursurilor.

Observând că prezenta cale de atac a recursului nu este dată în competenţa materială expresă de soluţionare a curţii de apel, astfel cum este prevăzut în articolul 96 alin. (3) Noul C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa materială de soluţionare a căii de atac dedusă judecăţii.

Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 131 alin. (1) Noul C. proc. civ. privind verificarea competenţei instanţei, prin decizia civilă nr. 417/2017 pronunţată la data de 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 27 noiembrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluţia completului din data de 4 decembrie 2017 s-a stabilit termen de judecată la 28 februarie 2018.

La acest termen de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, pe care urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în revizuire.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Este evident că norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal într-o cerere de revizuire în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşa fiind, soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu referire la dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi art. 96 alin. (3) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanţa supremă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 173A din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2018.