CHF loan abusive clauses: cassation inadmissible due to sub-threshold monetary value of main claim

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17.04.2014, mai mulţi reclamanţi, printre care şi A., au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana J din contractele de credit indicate în Anexa, coloana F, precum si obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea francului elveţian (în continuare CHF) de la momentul contractării fiecărui credit.

Pârâta a formulat întâmpinare, precum şi o cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii acţiunii, conversia să se realizeze la cursul de schimb de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea erau menţionate în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15.01.2015 reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a fost indicata, pentru fiecare reclamant, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi o cerere completatoare, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru suferinţele de ordin psihic pe care le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 157/12.02.2015, Tribunalul Bihor a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3206/09.06.2015, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind o parte dintre reclamanţi şi a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanţii menţionaţi în cuprinsul sentinţei şi formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceştia; a reţinut în dosarul nou format cu nr. x/2015 cererea reclamantului A..

La data de 06.10.2015, pârâta a depus o cerere de renunţare la judecata cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 7333/22.12.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea pârâtei la judecata cererii reconvenţionale şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 212/02.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, a arătat că, pentru fiecare dintre obligaţiile omise sau încălcate de pârâtă, a solicitat sancţiuni specifice, astfel cum sunt prevăzute de legislaţia specială a protecţiei consumatorilor şi a subliniat că principala greşeală a instanţelor de fond a fost aceea că au aplicat dreptul comun substanţial sau procedural, iar nu dispoziţiile legii speciale.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, autorul căii de atac a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17, 25 şi 27 din Codul Consumatorului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992, a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a art. 1578 şi urm. din C. civ. de la 1864.

Astfel, prima critică a recurentului vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17, 25 şi 27 din Codul Consumatorului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992.

Subsumat acestei critici, recurentul a susţinut, în esenţă, că încălcarea şi aplicarea greşită a acestora a determinat respingerea argumentelor sale vizând caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de pârâtă în moneda CHF.

În continuare, a evocat dispoziţiile legale a căror încălcare şi aplicare greşită a afirmat-o şi a prezentat pe larg argumentele în baza cărora apreciază că produsul de creditare în CHF este unul toxic, subliniind că răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de art. 17, 25 şi 27 din Codul Consumatorului, respectiv art. 12 şi 15 din O.U.G. nr. 21/1992 este o răspundere obiectivă, independentă de culpa profesionistului, legiuitorul stabilind, în termeni clari, că produsele defectuoase trebuie înlocuite, fără a exclude de la aplicare contractele de credit.

Raportat la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurentul a susţinut că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, în speţă, clauzele contractului de credit nu au fost negociate direct, au fost încălcate exigenţele bunei credinţe şi a fost creat, în detrimentul său, un dezechilibru semnificativ.

În dezvoltarea acestei critici, a evocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE şi a arătat că, potrivit acesteia "sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora" şi " este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale."

Or, în opinia recurentului, intimata nu se putea aştepta în mod rezonabil, ca, în cazul unei negocieri individuale, să fi acceptat o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului, într-un termen scurt de la contractarea acestuia.

A subliniat autorul căii de atac că, în contra celor reţinute de instanţele de fond, intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare, înţelegând să promoveze acest produs în detrimentul altora, printr-o practică de creditare iresponsabilă, neputându-se vorbi despre o alegere a consumatorului, ci despre o opţiune unică, indusă şi impusă de bancă; mai mult, intimata a apelat la practici comerciale înşelătoare, pentru a-l determina să achiziţioneze servicii bancare în valută CHF, fapta acesteia circumscriindu-se şi prevederilor Legii nr. 363/2007 privind practicile comerciale înşelătoare.

În acest context, a arătat că instanţa de apel trebuia să extragă o prezumţie judiciară, în sensul art. 329 C. proc. civ., din împrejurarea că intimata putea anticipa, la momentul încheierii contractului, evoluţia cursului valutar, atât timp cât existau în domeniul financiar-bancar toate indiciile relevante în acest sens.

Aşa fiind, instanţa de apel trebuia să stabilească, în primul rând, că punerea pe piaţă a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă; or, cu încălcarea regulilor clasice de interpretare a dispoziţiilor legale, curtea de apel a omis să analizeze cauza prin prisma legislaţiei speciale, derogatorii şi a aplicat dreptul comun.

A mai susţinut recurentul că dezechilibrul semnificativ contrar principiului bunei-credinţe se apreciază în funcţie de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situaţie juridică inferioară faţă de cea prevăzută de legislaţia internă şi nu prin compararea efectivă a contra-prestaţiilor părţilor, rezultând din clauzele contractuale analizate.

În acest sens, a subliniat că, spre deosebire de consumatori, intimata, profesionist al riscului, a putut prevedea că evoluţia CHF va fi în sensul devalorizării acestei monede.

De asemenea, a subliniat că dovada cea mai clară a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este dat de faptul că numai el este obligat să suporte riscul valutar, în condiţiile în care deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.

O altă critică, dezvoltată de recurent subsumat aceluiaşi motiv de recurs, vizează încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A susţinut recurentul că în mod eronat a constatat instanţa de apel incidenţa acestor dispoziţii legale şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speţă, clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive.

Astfel, a evocat jurisprudenţa CJUE, invocată în faţa instanţei de apel şi a subliniat că au fost omise argumentele cu privire la aceasta.

În continuare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1578 şi urm. din C. civ. de la 1864, subliniind că, în primul rând, principiul nominalismului monetar este inaplicabil în speţă, iar, în al doilea rând, a fost interpretat greşit de curtea de apel.

A arătat că, potrivit art. 1578 alin. (2) C. civ., "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

Or, leul românesc a devenit singura "specie aflătoare în curs" pe teritoriul României începând cu 22 aprilie 1867, plăţile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON; aşadar, în caz de fluctuaţie a preţului monedelor, toate împrumuturile contractate după această dată în acele monede al căror curs fluctuează se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

În opinia recurentului, principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului.

În continuare, a arătat că primul alineat al art. 1579 C. civ., care vizează instrumente speciale de tezaurizare, nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani, însă pot fi aplicate dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, potrivit cărora, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei, se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

A mai arătat recurentul că reglementarea remediului pretins de consumatori pe această cale, şi anume restituirea creditului la valoarea iniţială, se regăseşte chiar în noul C. civ.

În acest context, a subliniat că art. 1635 şi 1640 C. civ., coroborate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 permit restituirea în RON a creditului acordat în CHF, la cursul iniţial. Nulitatea parţială a contractului, în ceea ce priveşte obligaţia consumatorului de a restitui CHF, are efectele din materia protecţiei consumatorilor, respectiv clauza nu creează obligaţii pentru consumator, respectiv nu creează obligaţia de a restitui franci elveţieni, dar creditul trebuie restituit.

Totodată, a subliniat că rezolvarea presupusului conflict între normele generale (nominalismul monetar) şi normele imperative din legi speciale (protecţia consumatorului) nu poate fi decât în sensul aplicării normelor speciale; principiul nominalismului nu poate împiedica instanţa să cerceteze îndeplinirea de către profesionist a obligaţiilor specifice din legislaţia protecţiei consumatorului.

În opinia recurentului, ca urmare a constatării încălcării obligaţiilor de către pârâtă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar sancţiunea care intervine, în această materie specială, a protecţiei consumatorilor, este aceea a constatării nulităţii absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligaţiilor anterior menţionate şi emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la dat contractării fiecărui credit.

În final a susţinut că s-a încălcat principiul de drept specialia generalibus derogant, dispoziţiile legale aplicabile contractului de împrumut clasic neputând fi aplicate, prin analogie, contractului de credit, care este reglementat de alte norme, dar şi că a invocat ca temei al acţiunii legislaţia specială privind protecţia consumatorilor, împrejurare ce înlătură de la aplicare normele de drept comun.

La data de 06.07.2017, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Deşi li s-a pus în vedere că în termen de 10 zile de la comunicare, au dreptul de a depune punct de vedere la raport, părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, potrivit art. 248 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost completată, prin care reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea absolută a unor clauze contractuale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării fiecărui credit, precum şi la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

În acest context, trebuie precizat că, deşi reclamanţii iniţiali au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale, invocând solidaritatea activă, ulterior disjungerii, reclamantul din prezenta cauză a precizat că îşi menţine solicitarea privind daunele morale, fără a modifica cuantumul acestora.

Având în vedere însă că acordarea daunelor morale depinde în mod direct de constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale a căror nulitate se solicită, această cerere este una accesorie, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

În speţă, prin cererea principală, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.7. (pct. 6 - 10) denumit "dispoziţii referitoare la preţ, rata dobânzii şi cursul de schimb. Opţiuni de comisionare aplicabile plăţilor în valută" şi în art. 6.2., 6.4. şi 7.4. din condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare, precum şi a clauzelor speciale din contractul de credit nr. x din 31.03.2005, cuprinse în art. 5.1, 5.2, 5.4 teza III şi art. 8.3. teza III, referitoare la rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul şi suportarea eventualelor diferenţe de curs valutar de către împrumutat/codebitor.

Suma creditului în franci elveţieni este în cuantum de 84.855,19 CHF, iar valoarea în RON a creditului la data depunerii cererii de chemare în judecată este de 312.240,64 RON, prin raportare la cursul CHF/leu de 3,6797 RON, afişat de B.N.R. la data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.04.2014.

Aşadar, cererea principală vizează constatarea nulităţii unor clauze contractuale pretins abuzive, iar cererea privind acordarea daunelor morale depinde de constatarea caracterului abuziv al clauzelor precizate de reclamant, pentru că, aşa cum au fost motivate solicitările, aceste despăgubiri "sunt destinate să creeze condiţii de viaţă care să aline într-o oarecare măsură suferinţele psihice ale subsemnaţilor, care, datorită impunerii de către pârâtă a unor clauze abuzive, respectiv a unor produse toxice, am fost şi suntem împovăraţi de sumele pe care le-am achitat şi le achităm în continuare în mod nedatorat, în acest fel fiindu-ne afectată viaţa familială."

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac trebuie determinată prin raportare la valoarea obiectului cererii principale, calculată potrivit art. 98 şi 101 C. proc. civ., care în speţă poate fi reprezentată de cel mult valoarea împrumutului acordat, respectiv 312.231,64 RON, sumă ce se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 .

În acest context, trebuie menţionat că, prin Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională.

Curtea Constituţională a României a statuat că "efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

Pe de altă parte, potrivit art. 25 alin. (1) C. proc. civ., procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Or, în speţă, procesul a fost iniţiat la data de 17.04.2014, iar hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 02.02.2017, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse mai sus, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 212A/02.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2018.