Jurisdiction to suspend execution of tribunal decision: Exception of material non-jurisdiction admitted and case transferred to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuţi la 20 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. la ridicarea porţilor şi a gardului din plasă de sârmă cu stâlpi metalici fixaţi cu fundaţie beton de pe terenul ce i-a fost atribuit prin sentinţa civilă nr. 1040 din 31 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 236 din 20 ianuarie 2017, Judecătoria Rădăuţi a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitănd admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia nr. 1066 din 28 septembrie 2017, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 236 din 20 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi l- a obligat pe pârât la ridicarea gardului în lungime de 4,15 mp, astfel cum a fost identificat în planul de situaţie, amplasat între parcela xA şi parcela x Dr.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâtul a solicitat prin cererea de recurs şi suspendarea executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, până la soluţionarea recursului.

În drept, cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 484 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind suspendarea executării deciziei recurate în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 1 februarie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cererii de suspendare a executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 484 alin. (2) teza I C. proc. civ., "la cererea recurentului formulată în condiţiile art. 83 alin. (2) şi (3), instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs în alte cazuri decât cele la care se referă alin. (1)", iar conform dispoziţiilor art. 484 alin. (2) teza a II-a din acelaşi act normativ, "cererea se depune direct la instanţa de recurs, alăturându-se o copie certificată de pe cererea de recurs şi dovada depunerii cauţiunii prevăzute la art. 719".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs urmează a fi soluţionată de instanţa competentă să soluţioneze recursul.

Astfel, pentru determinarea instanţei competente în a soluţiona cererea privind suspendarea executării hotărârii recurate este necesară determinarea, în prealabil, a instanţei competente în a soluţiona recursul declarat împotriva aceleiaşi hotărâri.

Hotărârea ce face obiectul cererii de suspendare a executării a fost pronunţată într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor privind obligaţii de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor şi, implicit, a cererilor de suspendare a executării unei hotărâri pronunţate de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia urmează a fi declinată competenţa de soluţionare a cererii privind suspendarea executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile în care decizia ce face obiectul cererii de suspendare a executării a fost pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a acestei cereri aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3), raportat la art. 484 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul B. privind suspendarea executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2018.