Jurisdictional gap for cassation appeals against tribunal decisions in low-value civil cases due to constitutional striking of monetary threshold

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 20 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se dispună, în principal:

I. stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit nr. x/02.03.2007 la valoarea de la data încheierii contractului de credit (2,1058 LEU/CHF); obligarea pârâtei la compensarea sumelor achitate în plus de împrumutat (urmare a diferenţelor de schimb valutar) în valoare totală de 94.356,16 RON, respectiv de 44.807,75 CHF (valoare rezultată prin raportare la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului de credit - 2 martie 2007 - 2,1058 LEU/CHF) cu ratele rămase de achitat şi diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat, precum şi restituirea sumelor rămase ca urmare a compensării.

II. În subsidiar, să se dispună conversia creditului din CHF în RON şi denominarea în moneda naţională a plăţilor datorate în temeiul contractului de credit nr. x/02.03.2007 (la cursul valutar de la data încheierii contractului - 2,1058 LEU/CHF); compensarea sumelor achitate în plus (urmare a diferenţelor de schimb valutar) în valoare totală de 94.356,16 RON, respectiv de 44.807,75 CHF (valoare rezultată prin raportare la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului de credit - 2 martie 2007 - 2,1058 RON/CHF) cu ratele rămase de achitat şi diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat, precum şi restituirea sumelor rămase ca urmare a compensării.

III. să se constate caracterul abuziv şi leonin al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/02.03.2007 şi din actele adiţionale aferente:

1.1. clauzele care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral şi care prevăd caracterul variabil al dobânzii de la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 şi art. 7.3 din contractul de credit, respectiv art. 1.1 din actul adiţional nr. x/09.06.2009;

1.2. clauzele care prevăd comisioanele abuzive, cheltuielile şi despăgubirile stabilite de bancă în sarcina împrumutatului şi a garantului de la art. 1.3 lit. b), c), d), e) şi art. 9.7 din contractul de credit;

1.3. clauzele care prevăd cursul şi riscul valutar de la art. 2.2 şi art. 6.3 din contractul de credit;

1.4. clauzele care prevăd cazurile de neîndeplinire a contractului de către împrumutat/garant şi rezilierea de plin drept a contractului de la art. 7.1 lit. k), m). n), o) şi art. 7.2 din contractul de credit;

1.5. clauzele care instituie diverse obligaţii în sarcina împrumutatului şi a garantului, precum şi clauzele stabilite în mod arbitrar faţă de împrumutat, exclusiv în favoarea băncii, de la art. 6.5, art. 9.6 şi art. 9.14 din contractul de credit;

1.6. clauza care prevede renunţarea garantului la beneficiul de diviziune şi discuţiune de la art. 9.8 din contractul de credit.

IV. ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate la pct. III, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să se dispună eliminarea lor din contractul de credit, actele adiţionale şi anexele aferente; obligarea băncii la recalcularea, respectiv calcularea sumelor datorate de împrumutat ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze şi compensarea sumelor achitate de împrumutat cu debitele rămase de plată după recalculare, respectiv constatarea efectuării plăţilor în avans de către împrumutat şi diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4, art. 6, art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, art. 5 şi art. 966 C. civ. din 1864, art. 11 şi art. 1238 alin. (1) C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 250/PI/LP din 23 februarie 2016, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 31 martie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 6999 din 21 iunie 2016, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a respins excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor contestate; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 şi art. 7.3 din contractul de credit nr. x/02.03.2007, respectiv art. 1.1 din actul adiţional nr. x/09.06.2009 privind modificarea ratei dobânzii în mod unilateral şi variabilitatea marjei dobânzii în funcţie de decizia băncii şi a dispus eliminarea acestor clauze din contract; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. b), c), d), e) şi art. 9.7 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 şi a dispus eliminarea acestor clauze; a obligat pârâta la calcularea sumelor datorate de reclamanţi ca urmare a clauzelor declarate nule; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel şi reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 23 ianuarie 2017, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1076/A din 9 octombrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 250/PI/LP din 23 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. în sensul că: a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 şi art. 7.3 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 privind modificarea ratei dobânzii în mod unilateral şi variabilitatea marjei dobânzii în funcţie de decizia băncii şi a dispus eliminarea acestor clauze din contract; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. b), c), d), e), art. 6.3 alin. (2) şi (3), art. 7.1 lit. k), m), n), o), art. 7.2, art. 9.6, art. 9.7 şi art. 9.14 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 şi a dispus eliminarea acestor clauze din contract; a obligat pârâta la recalcularea sumelor datorate de reclamanţi ca urmare a declarării nulităţii acestor clauze şi diminuarea corespunzătoare a debitului de rambursat; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recurenţii-reclamanţi nu au indicat motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la 27 noiembrie 2017.

Tribunalul Timiş a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat la 21 decembrie 2017.

Intimata-pârâtă C. S.A. nu a depus întâmpinare la recurs.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1076/A din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2018.