Material jurisdiction of the Supreme Court for extraordinary remedies against appellate court decisions in monetary claims below the statutory threshold

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la 1 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtă B. S.A.:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit bancar nr. 26PF AS/25.01.2007 referitoare la dobânda curentă a creditului, comisionul de acordare credit, comisionul de administrare, comisionul de urmărire riscuri şi declararea scadenţei anticipate a creditului;

2. constatarea nulităţii absolute a clauzelor anterior menţionate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze;

3. obligarea pârâtei la modificarea clauzelor de la pct. 5 din contractul de credit bancar nr. 26PF AS/25.01.2007 referitoare la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,90 puncte procentuale, stabilită iniţial prin contractul de credit, plus Robor, pe toată durata executării contractului de credit;

4. obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate nedatorat în temeiul clauzelor anterior menţionate, respectiv: comisionul de acordare credit în sumă de 190 RON; comisionul de administrare în sumă de 10 RON/lună, începând cu data încheierii contractului şi până la zi; comisionul de urmărire riscuri în sumă de 40 RON/lună, începând cu data încheierii contractului şi până la zi; diferenţa dintre dobânda curentă achitată conform contractului de credit şi dobânda curentă recalculată conform Robor plus 1,90 puncte procentuale;

5. obligarea pârâtei la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor anterior menţionate, calculată de la data achitării lor şi până la restituirea efectivă;

6. obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de plată care să corespundă hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauză;

7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35, art. 194, art. 250, art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 451-453 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1075-1088 C. civ. din 1864, art. 29 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 80/2013, art. 148 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 190/1999, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 50/2010.

La termenul din 26 noiembrie 2015, reclamantul A. a formulat o cerere de completare a acţiunii iniţiale, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului adiţional la contractul de credit bancar nr. 26PF AS/25.01.2007.

În drept, cererea completatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 204 şi art. 293 C. proc. civ., art. 35 din Legea nr. 288/2010, O.G. nr. 21/1992, art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, Legea nr. 193/2000, C. civ. din 1864 şi art. 15 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr. 2663/2016 din 22 iunie 2016, Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar nr. 26PF AS/25.01.2007: clauza de la art. 5 (art. 2.10 lit. d) din condiţiile generale), respectiv partea ce are textul "dobânda curentă este revizuibilă semestrial", urmând ca pe toată durata contractului, dobânda curentă să fie cea menţionată în teza 1 a art. 5, respectiv 11,9% pe an; clauza de la art. 9 lit. b) (art. 3.1 din condiţiile generale), referitoare la comisionul de acordare credit; clauza de la art. 9 lit. c) (art. 3.9 din condiţii generale), referitoare la comisionul de administrare credit; clauza de la art. 9 lit. f) (art. 3.8 din condiţii generale), referitoare la comisionul de urmărire riscuri; a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 7.4 lit. h) şi 7.4 lit. g) din condiţiile generale de creditare, referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului; a respins cererea de modificare a contractului de credit în ceea ce priveşte dobânda curentă, prin compunere din marja fixă de 1,9 puncte procentuale şi Robor; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate în baza contractului de credit cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare credit, comision de urmărire riscuri şi dobânda legală la aceste sume, calculată de la data încasării lor şi până la achitarea integrală a acestor sume; a obligat pârâta la achitarea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de dobândă curentă, situate peste nivelul de 11,9 % pe an şi dobânda legală la aceste sume, calculată de la data încasării lor şi până la achitarea integrală a acestor sume; a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului cu respectarea dispoziţiilor sentinţei primei instanţe în ceea ce priveşte clauzele constatate nule absolut; a respins cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de credit nr. x/25.01.2007; a compensat cheltuielile de judecată acordate părţilor, urmând ca pârâta să mai achite reclamantului suma de 205 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâtă B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 219/2017 din 16 martie 2017, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2663/2016 din 22 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere din acţiunea introductivă privind constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale de la art. 5 (art. 2.10 lit. d) din condiţiile generale) respectiv partea care are textul "dobânda curentă este revizuibilă semestrial" şi implicit petitul subsecvent referitor la restituirea sumelor încasate cu titlu dobândă curentă, situate peste nivelul de 11,9 % pe an; a menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa apelată; a obligat pe apelantul-reclamant A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 4.233 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din suma de 233 RON - taxă judiciară de timbru aferentă apelului şi suma de 4.000 RON - onorariu de avocat în apel, în cuantumul redus de instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., prin care a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 272/2017 din 4 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 9 ianuarie 2018.

Prin notele scrise depuse la 13 februarie 2018, recurentul-reclamant A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei supreme şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 219/2017 din 16 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2018.