Bank appeal over abusive credit enforcement referral to Court of Appeal on material incompetence; appellate decision stands.

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Dej la 18 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A.:

1. să revină asupra măsurii abuzive şi nelegale de declarare a scadenţei anticipate pentru contractul de credit nr. x/23.02.2006;

2. să înlocuiască imobilul adus în garanţie prin actul adiţional nr. x/24.07.2007 la contractul de credit nr. x/23.02.2006, cu imobilul aflat în proprietatea reclamantei, situat în Dej, str. x, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Dej, cu nr. topo. x;

3. să evidenţieze în actele pe care le întocmeşte, toate plăţile făcute de reclamantă în baza contractului de credit nr. x/23.02.2006, ca rate aferente acestui contract, fără a se reţine eventuale dobânzi penalizatoare calculate ca urmare a declarării scadenţei anticipate a creditului;

4. să evidenţieze ca plăţi efectuate de reclamantă şi sumele încasate de pârâtă, prin distribuirea preţului imobilului adus în garanţie prin actul adiţional nr. x/24.07.2007, situat în Dej, str. x F.N., jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Dej, cu nr. cad. x, care a fost în proprietatea numitului C., vândut la licitaţie publică în procedura de executare demarată la cererea unui terţ, cu recalcularea obligaţiilor rămase de plată pentru contractul de credit nr. x/23.02.2006.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 6 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 1507, art. 1508, art. 1516, art. 1522 şi art. 1528 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, art. 969 şi art. 970 C. civ. din 1864, art. 194 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 865/2016 din 5 octombrie 2016, Judecătoria Dej a respins excepţiile de netimbrare şi de nulitate a cererii de chemare în judecată, precum şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes a reclamantei; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat pârâta: să revină asupra măsurii abuzive şi nelegale de declarare a scadenţei anticipate pentru contractul de credit nr. x/23.02.2006; să înlocuiască imobilul adus în garanţie prin actul adiţional nr. x/24.07.2007 la contractul de credit nr. x/23.02.2006, cu imobilul proprietatea reclamantei situat în Dej, str. x, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Dej, sub nr. topo. x; să evidenţieze în actele pe care le întocmeşte, toate plăţile efectuate de reclamantă pentru contractul de credit nr. x/23.02.2006, ca rate aferente contractului de credit, fără reţinerea de eventuale dobânzi penalizatoare calculate ca urmare a declarării scadenţei anticipate a creditului; să evidenţieze ca plăţi efectuate de reclamantă şi sumele încasate prin distribuirea preţului imobilului adus în garanţie prin actul adiţional nr. x/24.07.2007, situat în Dej, str. x F.N., jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Dej, sub nr. cad. x, proprietatea numitului C., vândut la licitaţie publică în procedura de executare demarată la cererea unui terţ, creditul urmând a fi astfel diminuat cu suma de 36.788,20 RON, pe care banca a încasat-o efectiv în urma vânzării la licitaţie a imobilului adus în garanţie; să recalculeze obligaţiile rămase de plată pentru contractul de credit nr. x/23.02.2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1028/A/2017 din 4 septembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 865/2016 din 5 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Dej, pe care o schimbat-o în parte în sensul că: a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă şi a respins ca lipsite de interes capetele de cerere formulate de reclamanta A. privind obligarea pârâtei B. S.A. la înlocuirea imobilului adus în garanţie prin actul adiţional nr. x/24.07.2007 la contractul de credit nr. x/23.02.2006 şi obligarea pârâtei la evidenţierea plăţilor efectuate şi recalcularea obligaţiilor rămase de plată; a păstrat dispoziţiile primei instanţe privind excepţia de netimbrare, excepţia de nulitate a cererii, excepţia de inadmisibilitate şi cererea privind obligarea pârâtei la revenirea asupra măsurii de declarare a scadenţei anticipate pentru contractul de credit nr. x/23.02.2006; a compensat cheltuielile de judecată efectuate la fond până la suma cea mai mică şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.471 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a compensat cheltuielile de judecată în apel până la suma cea mai mică şi obligat pe intimata-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 891,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă B. S.A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 27 decembrie 2017.

Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 ianuarie 2018.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1028/A/2017 din 4 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2018.