Supreme court's material incompetence to hear appeal against Tribunal's decision in enforcement challenge proceedings

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2018

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung la 27 mai 2015, sub nr. x/2015, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata B. S.A., anularea actelor de executare şi suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei.

În drept, contestaţia la executare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 711 C. proc. civ. şi Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa nr. 1705/2015 din 24 septembrie 2015, Judecătoria Câmpulung a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la 12 octombrie 2015, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 7 februarie 2017, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A.; a respins ca inadmisibile capetele de cerere formulate pe calea contestaţiei la executare privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze din titlu executoriu.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel contestatorul A., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea încheierii atacate în sensul admiterii contestaţiei la executare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 5 aprilie 2017, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civile şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Mehedinţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015*.

Prin decizia nr. 269/2017 din 24 octombrie 2017, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva încheierii din 7 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A.; a schimbat hotărârea apelată în sensul că a admis contestaţia la executare şi a anulat actele de executare efectuate în dosarul execuţional nr. x/2015 al B.E.J. C..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.A., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În drept, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 13 decembrie 2017.

Tribunalul Mehedinţi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat la 27 decembrie 2017.

La 22 februarie 2018, intimatul A. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces având ca obiect contestaţie la executare, în privinţa căruia competenţa materială în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestaţie la executare, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, analiza dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta B. S.A. împotriva deciziei nr. 269/2017 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2018.