Supreme Court lacks jurisdiction to hear appeal against tribunal decision absent express statutory attribution

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş sub numărul de mai sus, precizată în 21.12.2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

- Constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse la art. 4.2, 4.4, 5.1. 5.1.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.5, 5.6, 5.7, 5.8, 6.1. lit. k), m), n), 7.1, 7.2 şi 7.5. din contractul de credit nr. x din 21.07.2008 cu modificările survenite prin Actul Adiţional nr. 1 din 21.07.2008, Act adiţional nr. x din 21.07.2008 şi nr. 3 din 30.11.2010 şi a graficului (scadenţarul) întocmit în data de 24.04.2008.

- Obligarea pârâtei la restituirea diferenţei de dobândă dintre dobânda fixă de 7,90 % şi dobânda (DAE) de 20, 24 %, respectiv, dobânda de 12, 34 % (menţionată în graficul de rambursare) percepută ilegală începând cu data scadenţei, respectiv, 08.08.2008 şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi, urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus de către reclamant.

- Obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlul de comisioane de acordare/rambursare/gestiune/administrare etc. de la data perceperii lor la zi, la cursul BNR din ziua plăţi, la care se adaugă dobândă legală calculată de la data perceperii lor, până la plata integrală a debitului,

Prin sentinţa civilă nr. 1063/2017 din 01 martie 2017 Judecătoria Târgu Mureş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanţii A., reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi în consecinţă a respins, ca lipsite de interes:

- cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc obligaţia de plată a comisionului de rambursare anticipată şi a comisionului de conversie a creditului dintr-o valuta în alta

- cererea de constatare a caracterului abuziv al dispoziţiilor art. 6.1. lit. m) şi n) din Contractul de facilitate de credit şi garanţie reală mobiliară nr. x/21.07.2008

- a constatat că au caracter abuziv dispoziţiile:

- art. 5.1 din Contractul de facilitate de credit şi garanţie reală mobiliară nr. x/21.07.2008 (care stabilesc faptul că după expirarea celor 12 luni, Banca va percepe Dobânda compusa din Dobânda de Bază a Băncii …, fiind revizuibila periodic fără a defini modul de variaţie a dobânzii şi componenţa dobânzii de bază a băncii - precum şi cele care stabilesc faptul că dobânda de Baza este revizuibila periodic începând cu cea de-a 13 a luna de către Banca pe toata perioada prezentului Contract, până la rambursarea integrala a datoriilor în funcţie de condiţiile dominante ale pieţei sau a modificărilor circumstanţelor în care aceasta a fost iniţial stabilita, precum şi în raport de politicile de creditare ale Băncii, fără a defini în concret şi în mod obiectiv modul de variaţie a dobânzii)

- art. I, pct. 1 din Actul adiţional nr. x/20.11.2010 (care stabilesc marja fixă a băncii la 12,15 p.a.%)

- art. 4.2. din Contractul de credit

- art. 4.4. din Contractul de credit

- art. 5.1. din Contractul de credit (care prevăd considerarea ca acceptat a noului nivel al dobânzii în cazul nerambursării creditului într-un anumit termen)

- art. 5.1.1 şi 5.8. din Contractul de credit (care prevăd obligaţia împrumutatului de a achita comisionul de risc)

- a constatat nulitatea absolută a prevederilor din Contractul de facilitate de credit şi garanţie reală mobiliară nr. x/21.07.2008 cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv.

- a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani percepute în temeiul clauzelor cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv, respectiv:

- de la încheierea contractului, până în data de 19.11.2010, sumele achitate cu titlu de dobândă peste dobânda iniţial stabilită în contract (7,9 % pe an)

- începând cu data de 20.11.2010, sumele achitate cu titlu de dobândă peste dobânda compusă din marja fixă a băncii (care se determină ca diferenţa între valoarea dobânzii iniţial stabilite în contract şi valoarea dobânzii de referinţă Dobânda de referinţa a Băncii Naţionale a României de la data de 20.11.2010) şi dobânda de referinţă (Dobânda de referinţa a Băncii Naţionale a României), valabilă, conform contractului, la data la care se calculează dobânda

- sumele achitate cu titlu de comision de risc

- a obligat pârâta să achite reclamanţilor dobânda legală asupra sumelor percepute cu titlu de comision de risc, de la data primirii acestor sume până la restituirea lor efectivă.

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 200/A din 5 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/2016 a fost respins apelul exercitat de pârâta-apelantă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1063 din 01.03.2017 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea deciziei atacate, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1063/01.03.2017, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2018 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Târgu Mureş în soluţionarea recursului.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 1669/R din 21 septembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi, în consecinţă:

A declinat competenţa materială de soluţionare a recursului formulat de C. S.A., împotriva deciziei nr. 200/A/05.04.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/2016, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul a fost înregistrat la data de 15 octombrie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin rezoluţia completului s-a stabilit termen de judecată pentru 13 decembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din data de 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia invocată din oficiu, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează să o admită cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

În speţa supusă examinării, Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat că împotriva deciziei nr. 200/A/2018 din 05 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş nu se poate exercita recursul la curtea de apel, în condiţiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ., reţinând că prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. permit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanţă de apel.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Târgu Mureş, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, astfel cum reţine Curtea de Apel Târgu Mureş, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 200/A/2018 din 05 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2018.