High Court declines jurisdiction over cassation appeal against tribunal decision, citing lack of express statutory competence under hierarchical court structure

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. Sucursala Gorj au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3, art. 3.4, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 9.2, art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x/15.05.2007, ca fiind abuzive şi înlăturarea lor din contract; constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3 lit. a) şi c), art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.3, art. 8.2, art. 9.10, art. 9.12, art. 9.14 din Contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. x/26.03.2008 ca fiind abuzive şi înlăturarea lor din contract; constatarea nulităţii absolute ca fiind o clauza abuziva cea referitoare la "marja variabilă a băncii", cuprinsă la art. 3.2, din contractul de credit x/15.05.2007 si 1.2 din contractual de credit nr. x/26.03.2008, să se constate că dobânda contractuală este compusă din marja variabilă a băncii la data încheierii contractului plus indicele de referinţă Libor,să se dispună înlocuirea clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii" cu sintagma "marja fixă a băncii" de la data încheierii contractului pe toată perioada de derulare; să se constate ca plăţi nedatorate eventualele sume percepute în baza clauzelor de mai sus, dacă marja contractu­ală a fost mărită având în vedere prevederile art. 93 alin. (1) lit.

g) pct. 1 din O.U.G. nr. 174/2008 şi să se dispună restituirea acestora către subsemnaţi; să se constate ca fiind reţinut nelegal comisionul de administrare al celor doua conturi, în RON şi CHF, pe cale de consecinţă să se dispună restituirea sumelor prelevate nelegal, sume actualizate cu dobânda legală de la data plăţii la data restituirii efective; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, 2,159 RON/CHF, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumele plătite în plus ca diferenţă de curs valutar actualizate cu dobânda legală de la data reţinerii până la data restituirii efective urmare constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 6.3; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500 RON reprezentând comision de acordare credit contract nr. x din 15.05.2007 şi suma de 1000 CHF reprezentând comision de acordare credit contract nr. x/26.03.2008 actualizată cu dobânda legală de la data reţinerii până la data restituirii efective; obligarea la restituirea dobânzilor penalizatoare pe care pârâta i le-a perceput în baza disp. art. 8.6 din contractul nr. x/15.05.2007 şi a dobânzii care se va dovedi că a fost percepută nelegal precum şi a celor din contractual nr. x/26.03.2008 prevăzute la art. 5.5 si înlăturarea din contracte a acestor clauze în urma constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute; constatarea nulităţii absolute ca fiind clauză abuzivă cea precizată la art. 13.5 din contractual nr. x/15.05.2007 şi art. 8.2 din contractual nr. x/26.03.2008 privind competenţa instanţelor doar la Bucureşti şi să fie înlăturate din contract, constatând caracterul lor abuziv şi nulitatea absolută, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 9368/20.12.2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamanta C. S.A., în contradictoriu cu pârâţii A. şi B..

A fost anulată notificarea nr. x/16.05.2016 emisă de debitori si dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă C. S.A..

Au fost obligaţi debitorii A. şi B., în solidar, la plata către creditoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2268,53 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelanţii pârâţi A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând să se constate stinsă datoria cu data vânzării imobilului urmând ca sumele reţinute după vânzare să le fie restituite şi pentru obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în suma de 2.268,53 RON justificate de contestatoare cu înscrisuri în copie Xerox şi nu cu originale cu semnătura olograf (ordin de plata, factură) aşa cum dispune ICCJ.

Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 325/2018 din 30 mai 2018 a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi A., B., împotriva sentinţei nr. 9368/20.12.2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. S.A., având ca obiect contestaţie creditor Legea 77/2016.

A schimbat sentinţa în sensul că a respins contestaţia formulată de reclamanta pârâtă C..

A admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi.

A constatat stinse obligaţiile născute din contractul de credit nr. x/26.03.2008, de la data notificării băncii, 16.05.2016.

A redus onorariul avocatului apelanţilor pârâţi din apel de la 5000 RON la 2500 RON.

A obligat intimata reclamantă C. la plata către apelanţii pârâţi a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu avocat primă instanţă şi apel.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 325/2018 din 30 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

Prin adresa emisă de Tribunalul Gorj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 19 septembrie 2018.

Prin rezoluţia completului s-a stabilit termen de judecată pentru 13 decembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din data de 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Gorj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. împotriva deciziei nr. 325/2018 din 30 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2018.