ICCJ declares material incompetence and refers bank's appeal on abusive credit clauses to Târgu-Mureş Court of Appeal, leaving partial annulment judgment in force

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureş, sub nr. x/2016, la data de 07.03.2016, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat:

- să se constate că art. 2 din Contractul de credit nr. x/23.03.2006, modificat prin actul adiţional la contractul de credit, care prevede plata unui comision de gestionare a creditului în cuantum de 0,15% din valoarea soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000;

- să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară inserării acestor clauze şi drept consecinţă, obligarea paratei de a restitui în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision lunar de gestionare de la data acordării creditului şi până la zi, precum şi dobânzile legale calculate de la data plaţii fiecărei sume şi până la data restituirii efective a acesteia;

- să se constate ca art. 3 din contractul de credit, precum şi articolul din actul adiţional la contractul de credit, care prevăd condiţii speciale de creditare privitoare la majorarea dobânzii, implicit posibilitatea unilaterală a pârâtei de a modifica rata dobânzii, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000;

- să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanţi reprezentând sume încasate cu titlu de diferenţa de dobândă calculate pentru perioada în care dobânda a devenit variabilă fără a se respecta formula de calcul dobânda=marja fixa+ROBOR, unde marja fixa=Dobânda iniţiala din contract 10,9% - valoarea indicatorului Robor de la momentul acordării creditului, precum şi dobânda legală aferenta acestor sume, de la momentul plaţii acestora, până la momentul restituirii lor efective;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţă civilă nr. 508/2017 din 31 ianuarie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

A constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinsă la art. 3 alin. (2) din Contractul de credit nr. x/23.03.2006 privind posibilitatea modificării dobânzii şi a clauzei cuprinsă la art. 1.1.1. din actul adiţional din data 17.09.2010 privind stabilirea unilateral de către bancă a dobânzii indexabile Robor 3 luni + 9,33 marjă, ca având caracter abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A respins capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate caracterului abuziv şi nulitatea clauzei cuprinsă la art. 2 alin. (2) din Contractul de credit nr. x/23.03.2006 şi a clauzei cuprinsă la art. 1.3.1 din Actul adiţional din data 17.09.2010 privind comisionul de gestionare/administrare, să fie obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision gestionare/administrare, precum şi sumele încasate cu titlu de diferenţă dobândă, cu dobânzile legale calculate de la data plaţii fiecărei sume cu acest titlu şi până la data restituirii efective.

A obligat pârâta la plata sumei de 1000 RON către reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 270/A din 03.05. 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/2016 s-a dispus: respingerea apelul exercitat de pârâta-apelantă C. S.A. în contradictoriu cu reclamanţii intimaţi A. şi B., împotriva sentinţei nr. 508/31.01. 2017, a Judecătoriei Tg. Mureş, ca nefondat.

A fost obligată apelanta C. S.A. la plata, în favoarea intimaţilor a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

S-a admis apelul exercitat de reclamanţii-apelanţi A., şi B., în contradictoriu cu C. S.A. împotriva sentinţei nr. 508/31.01. 2017, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. x/2016.

S-a dispus schimbarea în parte sentinţa atacată, în sensul:

Constatării caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 2. alin. (2) din contractul de credit nr. x/23.03.2006 referitoare la comisionul de gestionare a creditului de 0, 15% din soldul creditului.

A fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de gestionare a creditului de 0, 15% din soldul creditului şi dobânzii legale, calculate asupra sumelor la a căror restituire a fost obligată prin hotărâre, calculate potrivit art. 3 alin. (1) din O.G.. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, până la data de 27.08.2011 şi potrivit O.G.. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, după această dată, de la data încasării acestor sume şi până la restituirea efectivă.

A fost obligată pârâta C. S.A. la plata, în favoarea reclamanţilor a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă .

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A fost obligată intimata C. S.A. la plata, în favoarea apelanţilor a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în acest apel.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta-apelantă C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza, admiterea apelului formulat de C., respingerea apelului declarat de reclamanţi şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

A admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă:

A declinat competenţa de soluţionare a cererii de recurs formulate de C. S.A. împotriva deciziei nr. 270/A/03.05.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/2016, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recursul a fost înregistrat la data de 09 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin rezoluţia completului s-a stabilit termen de judecată pentru 13 decembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din data de 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia invocată din oficiu, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează să o admită cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

În speţa supusă examinării, Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat că împotriva deciziei nr. 655/A/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş nu se poate exercita recursul la curtea de apel, în condiţiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ., reţinând că prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. permit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanţă de apel.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Târgu Mureş, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, astfel cum reţine Curtea de Apel Târgu Mureş, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 270/A/2018 din 03 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2018.