Territorial jurisdiction in individual labor disputes after case separation: application of exclusive domicile competence under Art. 269 Labor Code and Art. 210 Law 62/2011 vs. co-plaintiff alternative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.-D, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să oblige pârâta la plata drepturilor salariale restante în cuantum de 8.142 RON, reprezentând contravaloarea salariilor restante pe anii 2016-2017 stabilite prin contractul individual de muncă, la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul salarial pentru zilele lucrate sâmbăta şi duminica, zilele de sărbători legale pe anii 2016-2017, sume actualizate la zi din momentul datorării şi până la plata efectivă şi obligarea la plata sumei de 3000 euro, constând în deplasări, considerate ca "timp de lucru", pe anul 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1476 din 17 mai 2018, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L.-D, în favoarea Tribunalului Suceava.

Instanţa a reţinut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că domiciliul reclamantei se află în jud. Suceava.

Aşadar, în litigiile de muncă competenţa teritorială este exclusivă şi se raportează la domiciliul reclamantului iar nu al mandatarului acestuia.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 noul C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul/reşedinţa reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

La stabilirea competenţei teritoriale legiuitorul a avut în vedere locul unde reclamantul locuieşte efectiv, textul legii făcând referire atât la domiciliu, cât şi la reşedinţă tocmai în acest sens. Astfel, Înalta Curte a precizat că prin "domiciliu" în sens procesual se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte, nefiind vorba de o competenţă alternativă în sensul de domiciliu sau reşedinţă.

Conform prevederilor art. 132 C. proc. civ., când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă, iar potrivit art. 247 C. proc. civ., excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Faţă de cele ce preced, tribunalul a apreciat că nu este competent din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, având în vedere că excepţia de necompetenţă teritorială este de ordine publică şi poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar şi din oficiu, precum şi faptul că dispoziţiile legale cu privire la competenţa teritorială au un caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părţilor.

Aşa fiind, în baza dispoziţiilor legale anterior menţionate, tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a acestei acţiuni în favoarea Tribunalului Suceava, secţia Litigii de muncă si asigurări sociale, căruia i-a trimis dosarul spre competentă soluţionare.

Prin sentinţa civilă nr. 1228/2018 din 22 octombrie 2018, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că în reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul.

Însă, potrivit art. 269 alin. (3) Codul muncii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

În cauză, raportat la art. 59 C. proc. civ., instanţa a constatat că toţi reclamanţii (printre care şi reclamanta A.), în cadrul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, au solicitat acelaşi lucru, respectiv obligarea pârâtei la plata de drepturi salariale

Ori, în condiţiile în care toate cele 5 reclamante au solicitat acelaşi lucru de la pârât, este evident că între cererile lor, privite chiar şi individual, există o strânsă legătură, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel cum dispune art. 269 alin. (3) Codul Muncii.

Instanţa a mai constatat şi că este irelevant sub aspectul competenţei materiale faptul că reclamanţii au raporturi de muncă individuale cu pârâta, atâta timp cât ceea ce solicită ei prin cererea de chemare în judecată comportă analiza unui singur aspect, respectiv plata de drepturi salariale restante.

De asemenea, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Ori, reclamanta A., a introdus cererea de chemare în judecată, împreună cu alte 4 reclamante, la Tribunalul Cluj.

Ca urmare, având în vedere că unele dintre reclamante (2 din 5) au domiciliul pe raza de competenţă a Tribunalului Cluj, în aplicarea art. 269 alin. (2) şi (3) Codul muncii raportat la art. 59 C. proc. civ., instanţa a constatat că Tribunalul Cluj este competent să soluţioneze în întregime cererea formulată de cele 5 reclamante, printre care şi reclamanta A..

De asemenea, în caz de disjungere, astfel cum a procedat Tribunalul Cluj cu privire la cererea reclamantei A., operează prorogarea de competenţă, în condiţiile dispoziţiilor legale enunţate, nefiind aplicabil doar art. 269 alin. (2) Codul muncii, fără luarea în considerare şi a art. 269 alin. (3) Codul muncii şi art. 59 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Suceava, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta A., împreună cu alte 4 reclamante, care pretind drepturi individuale identice de la acelaşi angajator, respectiv pârâta B. SRL-D, drepturi ce sunt derivate din raporturi de muncă diferite.

Astfel, având în vedere că obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente normele de competenţă instituite prin dispoziţiile art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esenţial regimul juridic al competenţei teritoriale a tribunalului în soluţionarea conflictelor de muncă, înlocuind astfel competenţa teritorială absolută cu o competenţă alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă.

Potrivit datelor indicate în cererea de chemare în judecată, reclamanta A. are domiciliul în judeţul Suceava, iar potrivit înscrisurilor depuse la dosar rezultă că potrivit Actului adiţional nr. x la Contractul individual de muncă nr. x/12.08.2016, locul de muncă unde aceasta îşi prestează activitatea este în Diest, Belgia.

Chestiunea de drept, care a determinat ivirea prezentului conflict de competenţă, este reprezentată de faptul că, urmare disjungerii, s-au format mai multe dosare separate, cel de faţă pentru reclamanta A. cu domiciliul în judeţul Suceava, Tribunalul Suceava reţinând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., opţiunea reclamanţilor nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării, instanţa aleasă de aceştia fiind Tribunalul Cluj. De asemenea, Tribunalul Suceava a reţinut că art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) statuează că instanţa competentă este oricare dintre instanţe, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, iar, în speţă, sunt întrunite aceste cerinţe, unii din reclamanţii din cererea de chemare în judecată înregistrată sub un număr unic anterior măsurii disjungerii având domiciliul în municipiul Cluj-Napoca.

În speţă, obiectul pricinii se circumscrie conflictelor individuale de muncă, iar măsura Tribunalului Cluj de disjungere şi formare de dosare separate pentru fiecare reclamant nu poate fi cenzurată cu prilejul soluţionării conflictului de competenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) din Codul muncii stipulează:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar, în alin. (2), se prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

În acelaşi sens, Legea nr. 62/2011 constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluţionare a conflictelor individuale de muncă şi prevede, în art. 210 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013), competenţa în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În consecinţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, mai sus evocat, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Dat fiind că reclamanta A. are domiciliul în judeţul Suceava, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Suceava.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Suceava, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2018.