Conflict of jurisdiction resolved in favor of administrative court for challenge to health insurance co-insured status denial

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 19 februarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să anuleze actele administrative nr. x din 13 iunie 2017 şi nr. 4457 din 28 august 2017, emise de C.N.A.S. şi R2/24897 din 17 mai 2017, emis de C.A.S.M.B.;

2. să recunoască reclamantului B. statutul de coasigurat în raport cu reclamantul A., retroactiv, începând cu 13 iunie 2017;

3. să le oblige pe pârâte la înregistrarea şi actualizarea datelor referitoare la statutul de coasigurat al reclamantului B. în raport cu reclamantul A. retroactiv, începând cu 13 iunie 2017;

4. să o oblige pe pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să adopte o metodologie prin care să recunoască statutul de coasiguraţi în favoarea persoanelor aflate într-o situaţie similară cu reclamanţii şi să o comunice tuturor caselor locale de asigurări;

5. să le oblige pe pârâte la plata către reclamantul B. a sumei de 384 RON, reprezentând daune materiale pentru analizele medicale suportate în lipsa recunoaşterii statutului de coasigurat;

6. să le oblige pe pârâte la plata către fiecare dintre reclamanţi a echivalentului în RON a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma încălcării drepturilor lor;

7. să le oblige pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea 554/2004, art. 4, art. 16, art. 26, art. 34, art. 41, art. 48 şi art. 52 din Constituţia României, art. 1, art. 2 şi art. 10 din O.G. nr. 137/2000, art. 8 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 12 din Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

Prin sentinţa civilă nr. 2496 din 29 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut, în esenţă, că acţiunea introductivă are ca obiect analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului administrativ al pârâtelor de acordare a statutului de asigurat, fără plata contribuţiei, în favoarea reclamantului B., ca persoană de acelaşi sex, partener de viaţă, fără venituri şi aflat în întreţinerea reclamantului asigurat A..

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că litigiul dedus judecăţi se subsumează unui conflict privind asigurările sociale de sănătate, în accepţiunea prevederilor art. 152 din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, având în vedere că acţiunea introductivă are ca obiect refuzul pârâtelor de a soluţiona o cerere care se grefează pe calitatea de asigurat la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti a reclamantului A..

În aceste condiţii, devin incidente prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, deci şi cererile referitoare la refuzul pârâtelor de acordare a statutului de asigurat, fără plata contribuţiei, în favoarea reclamantului B., ca persoană de acelaşi sex, partener de viaţă, fără venituri şi aflat în întreţinerea reclamantului asigurat A..

Astfel, competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, care se subsumează unui litigiu vizând refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale de sănătate.

S-a mai reţinut că litigiul dedus judecăţii nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 96 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, adresele emise de către pârâte reprezintă acte administrative în forma tipică, conform art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, care produc efecte juridice în sfera raporturilor privind asigurările sociale de sănătate.

Însă, în privinţa instanţei competente material şi teritorial să analizeze legalitatea şi temeinicia acestor acte administrative, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în mod nuanţat, în sensul că nu toate actele juridice emise de către pârâte pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ. Astfel, instanţa competentă se va determina în funcţie de specificul efectelor juridice pe care le generează fiecare act juridic în parte.

De altfel, potrivit art. 5 alin. (2) din din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, această ipoteză este incidentă în prezenta cauză, întrucât actele emise de către pârâte sunt în legătură cu aplicarea dispoziţiilor privind asigurările sociale de sănătate, neputând fi contestate pe calea contenciosului administrativ.

Aşadar, indicarea ca temei de drept al acţiunii introductive a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu atrage competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. În concret, dispoziţiile cuprinse în actul normativ anterior evocat nu reprezintă temeiul de drept substanţial al acţiunii introductive, ci doar temeiul de drept procesual, întrucât Legea nr. 554/2004 cuprinde, în esenţă, norme de procedură civilă.

În aceste condiţii, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei revine tribunalului, ca instanţă de drept comun, în temeiul art. 153 din Legea nr. 263/2010.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 9 iulie 2018 sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 6797 din 26 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut, în esenţă, că acţiunea introductivă are ca obiect analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului administrativ al pârâtelor de acordare a statutului de asigurat, fără plata contribuţiei pentru reclamantul B., ca persoană de acelaşi sex, partener de viaţă, fără venituri şi aflat în întreţinerea reclamantului asigurat A..

După evocarea dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010, Tribunalul Bucureşti a constatat că printre litigiile pe care le poate soluţiona în temeiul Legii nr. 263/2010 nu se află şi cele privind statutul de coasigurat, respectiv calitatea de contribuabil la sistemul de asigurări sociale de sănătate sau analizarea condiţiilor referitoare la persoanele care beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei.

De asemenea, lit. f) din cadrul art. 153 din Legea nr. 263/2010, ce prevedea competenţa tribunalului în soluţionarea litigiilor având ca obiect refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale a fost abrogată la 1 ianuarie 2018, prin O.U.G. nr. 103/2017.

Mai mult decât atât, art. 154 Codul fiscal prevede categoriile de persoane fizice exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Aşadar, obiectul litigiului nu intră în sfera materiilor date în competenţa jurisdicţiei asigurărilor sociale.

De asemenea, conform art. 2 alin. (2) lit. b) Codul fiscal, în categoria contribuţiilor sociale reglementate de acesta se include şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

După evocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul Bucureşti a apreciat că acţiunea reclamanţilor priveşte un raport juridic de drept administrativ şi fiscal, motiv pentru care competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 noiembrie 2018.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În prezenta cauză, conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti are la bază calificarea juridică diferită dată de cele două instanţe litigiului dedus judecăţii.

Astfel, în timp ce Tribunalul Bucureşti a calificat litigul ca fiind de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti a calificat litigiul ca fiind de asigurări sociale de sănătate.

În aceste condiţii, determinarea instanţei competente material să soluţioneze cauza depinde de stabilirea naturii litigiului dedus judecăţii.

În legătură cu această chestiune, instanţa supremă constată că acţiunea introductivă are ca obiect anularea actelor administrative nr. x din 13 iunie 2017 şi nr. 4457 din 28 august 2017, emise de C.N.A.S. şi R2/24897 din 17 mai 2017, emis de C.A.S.M.B. şi, implicit, recunoaşterea în favoarea reclamantului B. a statutului de coasigurat în raport cu reclamantul A., fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Astfel, demersul judiciar din prezenta cauză vizează analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului administrativ al pârâtelor de acordare a statutului de coasigurat, fără plata contribuţiei, în favoarea reclamantului B., ca persoană de acelaşi sex, partener de viaţă, fără venituri şi aflat în întreţinerea reclamantului asigurat A..

Art. 153 din Legea nr. 263/2010 prevede că tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; b) modul de stabilire a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în cazul contractului de asigurare socială; c) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; d) hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii privind deciziile de pensii; e) deciziile comisiilor medicale regionale de contestaţii date în soluţionarea contestaţiilor privind deciziile medicale asupra capacităţii de muncă; g) deciziile de pensionare emise de casele teritoriale de pensii; h) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie încheiate în baza prezentei legi; k) deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale; l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.

Textul de lege anterior evocat prevede expres şi limitativ cazurile în care competenţa materială în primă instanţă aparţine tribunalului în materia asigurărilor sociale.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii introductive, constând în analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului administrativ al pârâtelor de acordare a statutului de coasigurat nu se încadrează în cazurile prevăzute la art. 153 din Legea nr. 263/2010.

Astfel, obiectul litigiului nu se circumscrie materiilor date în competenţa jurisdicţiei asigurărilor sociale.

De asemenea, instanţa supremă reţine că acţiunea introductivă este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, aspect care relevă că intenţia reclamanţilor a fost aceea de a învesti instanţa de judecată cu soluţionarea unui conflict de contencios administrativ şi fiscal.

Aşadar, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii introductive conduc la concluzia că litigiul dedus judecaţii are natura unui conflict de contencios administrativ şi fiscal.

În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 96 pct. 1 C. proc. civ., conform cărora "curţile de apel judecă: în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii fiscale", precum şi cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

Având în vedere că una dintre emitentele actelor administrative contestate, respectiv Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, are calitatea de autoritate publică centrală în sensul Legii nr. 554/2004, rezultă că judecata în primă instanţă este de competenţa materială a curţii de apel, conform textelor de lege anterior evocate.

Prin urmare, competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 96 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2018.