Labor jurisdiction upheld at Buzău Tribunal; negative conflict resolved in favor of originally seized court.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 25 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. i-au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate existenţa discriminării în sensul că reclamanţii erau îndreptăţiti din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă: să îi oblige pe pârâţi la plata diferenţelor salariale (actualizate cu indicele de inflaţie) calculate (cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referinţă sectorială de 405 RON (rezultată din aplicarea procentelor de 2%, 5% şi 11%, prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referinţă sectorială), pentru perioada cuprinsă între 23 mai 2014 şi 1 decembrie 2015, respectiv de 445,5 RON, pentru perioada cuprinsă între 1 decembrie 2015 şi 23 mai 2017 şi pentru viitor, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu 23 mai 2014 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite;

2. să îi oblige pe pârâţi la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv şi, pe cale de consecinţă, la achitarea sumelor datorate, actualizate cu indicele de inflaţie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 10/2007, ale Legii nr. 53/2003, art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice şi sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul 12 la această Convenţie (care interzice discriminările), art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, O.G. nr. 137/2000, decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 41, art. 53 şi art. 147 din Constituţia României.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a dispus disjungerea cauzei şi formarea de dosare separate în privinţa reclamanţilor B., G. şi S. şi a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza în privinţa reclamanţilor A., C., D., E., F., H., I., J., K., M., N., O., P., Q. şi R..

Cauza privind-o pe reclamanta G. a fost înregistrată pe rolul aceluiaşi tribunal sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1299/2017 din 11 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Buzău a reţinut că art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Tribunalul Buzău a constatat că, din copia cărţii de identitate depuse la dosar, rezultă că reclamanta are domiciliul în judeţul Neamţ, situaţie în care, faţă de dispoziţiile legale anterior evocate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Neamţ.

În continuare, a reţinut că normele Legii nr. 62/2011, care reglementează competenţa teritorială, au caracter absolut, competenţa teritorială fiind exclusivă, părţile neputând deroga de la acestea.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 130 alin. (2), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. şi la art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Buzău a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de ordine publică şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la 18 decembrie 2017 sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 10 ianuarie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Neamţ a reţinut că, raportat la natura litigiului, competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, Tribunalul Neamţ a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care instituie un caz de competenţă teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul are fie domiciliul sau reşedinţa, fie locul de muncă.

În urma verificării actelor dosarului şi ţinând cont de cele indicate chiar de către reclamantă, Tribunalul Neamţ a constatat că aceasta are calitatea de personal de specialitate la Curtea de Apel Bucureşti.

După evocarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., s-a apreciat că aceste dispoziţii se referă doar la situaţia în care grefierul, care are calitatea reclamant, îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cererea sa.

Or, reclamanta îşi desfăsoară activitatea de grefier la Curtea de Apel Bucureşti, nu la Tribunalul Bucureşti.

După evocarea deciziei nr. 7/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a apreciat că acţiunea introductivă este de competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, nefiind incidente dispoziţiile obligatorii ale art. 127 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 C. proc. civ. Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 3 aprilie 2018 sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 6753 din 25 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ. A constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Bucureşti a evocat dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011, reţinând că, în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin raportare la aceste texte de lege, Tribunalul Bucureşti a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1299/2017 din 11 decembrie 2017, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Neamţ. Din considerentele acestei sentinţe rezultă că declinarea de competenţă a intervenit ca urmare a determinării competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului prin raportare la criteriul domiciliului reclamantei şi nu în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Tribunalul Bucureşti a apreciat că, în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, prezintă relevanţă faptul că domiciliul reclamantei este în raza teritorială a judeţului Neamţ, conform menţiunilor din copia cărţii de identitate, aflate la dosarul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, înregistrat sub nr. x/2017. Astfel, prezintă relevanţă primul dintre criteriile legale de determinare a competenţei teritoriale, ceea ce înseamnă că Tribunalului Neamţ îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

Din moment ce Tribunalul Neamţ este competent teritorial să soluţioneze litigiul în funcţie de criteriul referitor la domiciliul reclamantei, nu mai prezintă relevanţă criteriul referitor la locul de muncă. Astfel, nu se mai impune a fi analizată competenţa teritorială de soluţionare a cauzei din perspectiva prevederilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de la domiciliul reclamantei nu se află în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 26 octombrie 2018 sub nr. x/2018.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict - Tribunalul Buzău, Tribunalul Neamţ şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, ultima instanţă învestită şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 25 mai 2017, sub nr. x/2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi G., au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul Buzău a disjuns cererea formulată de reclamanta G. şi de alţi doi reclamanţi şi a rămas învestit cu cea formulată de ceilalţi reclamanţi, în considerarea domiciliului fiecărui reclamant în parte, conform cărţilor de identitate depuse la dosar. Reţinând că reclamanta G. are domiciliul în judeţul Neamţ, Tribunalul Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din acelaşi act normativ "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripţia Tribunalului Buzău. În privinţa acestor reclamanţi, Tribunalul Buzău a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamanta G. a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Buzău, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanţii al căror domiciliu se află în circumscripţia acestei instanţe.

Împrejurarea că Tribunalul Buzău a disjuns ulterior cererea reclamantei G. nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2018.