Appeals for annulment over co-ownership blocking artificial accession dismissed, upholding builder's victory.

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiilor în anulare conexate, a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 21 noiembrie 2007, sub nr. x/2007, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâţii S.C. E. S.A., S.C. F. S.A., S.C. G. S.A. şi S.C. H. S.A., solicitând instanţei să constate intervenită accesiunea imobiliară artificială asupra tuturor construcţiilor şi amenajărilor, indiferent de natura lor, ce se află pe terenul ce constituie obiectul dreptului lor de proprietate, situat în Bucureşti, în perimetrul străzilor I., J., K. şi L., astfel cum rezultă din expertiza tehnică judiciară omologată în Dosarul nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, după cum urmează: în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. E. S.A., terenul în suprafaţă de 30.856,69 mp., în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. F. S.A., terenul în suprafaţă de 29.026, 26 mp, în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. G. S.A., terenul în suprafaţă de 4.824,09 mp, iar, în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. H. S.A., terenul în suprafaţă de 3.345 mp.

La data de 27.02.2008, reclamanţii au depus la dosarul cauzei o completare a acţiunii, prin care au solicitat instanţei să instituie în sarcina pârâtelor obligaţia de a le preda respectivele construcţii.

Pârâta S.C. G. S.A. a formulat o cerere de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, actuala Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanţei ca, în situaţia în care va admite acţiunea principală, să instituie în sarcina chematei în garanţie obligaţia de a o despăgubi cu suma de 200.000 RON, stabilită în mod provizoriu, ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului pe care îl va suferi ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu.

De asemenea, pârâta S.C. G. S.A. a formulat, în contradictoriu cu reclamanţii, cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să-i oblige la plata de despăgubiri pentru diminuarea patrimoniului său ca urmare a pierderii construcţiilor în litigiu şi instituirea în favoarea sa a unui drept de retenţie, până la achitarea de către reclamanţi a despăgubirii.

La data de 27.02.2008, pârâta S.C. G. S.A. a înregistrat la dosarul cauzei o completare a cererii reconvenţionale, prin care a solicitat instanţei să constate că a dobândit prin uzucapiune un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 5.600 mp, aferent construcţiilor din litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 764 din 23.04.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei competenţei sale materiale şi a declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti competenţa materială de soluţionare a cauzei, reţinând că pentru stabilirea competenţei trebuie avută în vedere valoarea indicată pentru fiecare pârât în parte şi nu valoarea globală rezultată din însumarea celor patru valori indicate de către reclamanţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2008, iar această instanţă a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată ce au fost promovate de reclamanţi împotriva celor patru pârâte.

A invocat excepţia lipsei competenţei sale materiale în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată promovată în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., a cererilor reconvenţională şi de chemare în garanţie pe care aceasta le-a formulat.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.387 din 16.03.2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei competenţei sale materiale în ceea ce priveşte cererile indicate, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a acestor cereri, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestui conflict.

Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 34 din 26 iunie 2009, a stabilit că revine Tribunalului Bucureşti competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a acţiunii principale formulată de reclamanţii A., M., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., a cererii reconvenţionale pe care această pârâtă a formulat-o împotriva reclamanţilor şi a cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, formulată de pârâtă.

Cererile au fost reînregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, care s-a desesizat în raport cu cele dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Încheierea nr. 3.049 din 17.05.2010, în sensul strămutării cauzei la Tribunalul Braşov şi a trimis dosarul cauzei acestei instanţe, în vederea continuării judecăţii.

Pe rolul Tribunalului Braşov, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2007 la data 26.11.2010.

La termenul de judecată din data de 4 mai 2012, pârâta S.C. G. S.A. a depus la dosarul cauzei o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 57 alin. (3) din C. proc. civ., prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de reclamant-pârât reconvenţional a N. S.R.L., motivat de faptul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul în litigiu, ca urmare a încheierii cu reclamanţii A., B. şi C. a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2010, de către Biroul Notarului Public O.

Prin Sentinţa civilă nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, în Dosarul nr. x/2007, astfel cum a fost modificată prin încheierea din 30.05.2014 de îndreptare a erorilor materiale, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., B. şi C., invocată de pârâta S.C. G. S.A.; s-a admis în parte astfel cum a fost precizată şi completată acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., al căror continuator în drepturi este S.C. N. S.R.L.; s-a admis cererea de chemare în judecată a unei alte persoane ce ar putea pretinde acelaşi drepturi ca şi reclamanţii, formulată de pârâta S.C. G. S.A. faţă de intervenienta în interes propriu S.C. N. S.R.L.; s-a constatat că intervenienta în interes propriu S.C. N. S.R.L., în calitate de succesor în drepturi al reclamanţilor A., B. şi C., a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra cotei de 2/3 din construcţiile edificate pe terenul în suprafaţă de 4.832 mp situat în Municipiul Bucureşti, construcţii identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. x/16 mai 2013 întocmit de expert P., raport ce face parte integrantă, sub acest aspect, din sentinţă; s-a admis în parte astfel cum a fost ulterior precizată şi completată cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi s-a instituit în sarcina intervenientei în interes propriu S.C. N. S.R.L., în calitate de succesor în drepturi al reclamanţilor A., B. şi C., obligaţia de a achita acesteia suma de 3.688.320,7 RON, cu titlu de despăgubiri; s-a respins restul pretenţiilor formulate prin această cerere; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. G. S.A. faţă de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a fost obligată pârâta să achite reclamanţilor şi intervenientei în interes propriu suma de 82.098,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 18/D/27.01.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. x/2007 a declarat apel S.C. G. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 58 din 01 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins excepţia netimbrării apelului formulat de S.C. G. S.A. invocată de intimaţii-reclamanţi; s-a admis apelul declarat de S.C. G. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 18/D din 27.01.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov; s-a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a instituit în favoarea pârâtei S.C. G. S.A. dreptul de retenţie asupra cotei de 2/3 din construcţiile edificate pe terenul în suprafaţă de 4832 mp situat în Bucureşti, înscris în CF nr. x Bucureşti, până la achitarea de către intervenienta S.C. N. S.R.L. a despăgubirilor în cuantum de 3.688.320,7 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate; a obligat reclamanţii A., B. şi C. şi intervenienta S.C. N. S.R.L., în solidar, la plata în favoarea pârâtei S.C. G. S.A. a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 132 din 06 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a admis cererea, s-a completat Decizia civilă nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a respins cererea reclamanţilor-intimaţi şi a intervenientei-intimate de obligare a pârâtei-apelante S.C. G. S.A. la cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 132 pronunţată la 06 iulie 2015 de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs A., B., C. şi N. S.R.L. prin care au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs S.C. G. S.A.

Prin Decizia nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi recurenta-intervenientă N. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 132 din 06 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

S-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a modificat decizia recurată în sensul că s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost schimbată sentinţa apelată în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi N. S.R.L.

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. G. S.A.

S-au menţinut în rest dispoziţiile Sentinţei civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Au fost obligaţi recurenţii reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 48.108 RON cheltuieli de judecată în recurs şi a sumei de 26.901,78 RON cheltuieli de judecată în apel către recurenta-pârâtă S.C.G. S.A.

În motivarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de A., B., C. şi S.C. N. S.R.L. prin care au invocat ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca urmare a aplicării greşite a art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că este nefondat. Astfel, prin admiterea apelului şi schimbarea hotărârii primei instanţe prin instituirea dreptului de retenţie asupra cotei de 2/3 din construcţiile edificate pe terenul în suprafaţă de 4.832 mp situat în Bucureşti, sectorul 2, rezultă că reclamanţii şi intervenienta sunt în culpă procesuală. Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu le-a acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de S.C. G. S.A. Înalta Curte a reţinut că este întemeiat.

Faţă de faptul că apărătorul apelantei şi-a rezervat dreptul de a face o detaliere a motivelor arătate anterior de către d-na avocat Q. prin concluziile scrise, acestea fiind depuse înainte de pronunţarea hotărârii, Înalta Curte a înlăturat critica referitoare la neconsemnarea susţinerilor orale în încheierea de şedinţă din 18 martie 2015.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale activă, Înalta Curte a reţinut că nu este întemeiată, atât timp cât părţile au clarificat că, clădirile nu sunt în patrimoniul vânzătorilor la data semnării, dar fac obiectul unei acţiuni imobiliară artificială, respectiv obiectul prezentei cauze, rezultă fără echivoc că părţile reclamante au calitate procesuală activă.

Critica recurentei în sensul că decizia nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele care au înlăturat criticile privitoare la expertiza evaluatoare întocmită în cauză, a fost înlăturată de Înalta Curte.

Astfel, critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel nu a motivat criticile privitoare la expertiza evaluatorie întocmită în cauză, nu a fost supusă controlului de către Înalta Curte întrucât aceasta reprezintă un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în cadrul recursului, cunoscut fiind faptul că instanţa de recurs analizează doar motivele de nelegalitate.

În ceea ce priveşte critica recurentei în sensul că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează accesiunea artificială imobiliară, respectiv art. 493 şi art. 494 C. civ., încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că este întemeiată.

Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 494 C. civ., statuând că problema de drept care trebuie dezlegată în prezenta cauză constă în faptul de a stabili dacă dispoziţiile legale prevăzute de art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară artificială sunt aplicabile în condiţiile în care unul dintre coproprietari construieşte pe terenul proprietate comună.

Potrivit art. 494 alin. (1) C. civ., dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Din textul de lege menţionat rezultă fără echivoc că este aplicabil raporturilor juridice dintre proprietarul terenului şi cel care a construit pe teren.

Or, din momentul în care recurenta G. S.A. a devenit coproprietar asupra terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iunie 2013, rezultă că dispoziţiile care reglementează accesiunea imobiliară artificială au devenit inaplicabile.

Mai mult, doctrina a statuat în acest sens că nu se vor aplica dispoziţiile art. 494 C. civ. în raporturile dintre coproprietar atunci când unul dintre ei construieşte pe terenul proprietate comună.

Din actele dosarului a rezultat că pârâta S.C. G. S.A. are nu numai calitatea de constructor ci şi calitatea de coproprietar asupra terenului, calitate dobândită în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iunie 2013.

Este cunoscut faptul că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează prin două trăsături esenţiale: 1: ca element intelectual ceea ce înseamnă că dreptul este divizat între titularii săi, fiecare având o cotă-parte sau o fracţie din drept; 2. bunul corporal care formează obiectul dreptului rămâne unitar, nedivizat, astfel încât cotele părţi din drept ale titularilor se întâlnesc asupra oricăreia dintre cele mai mici particule materiale ale bunului.

Doctrina a statuat că dispoziţiile art. 494 C. civ. au caracter subsidiar în raport cu dispoziţiile legale care reglementează coproprietatea, iar dacă acestea din urmă sunt aplicabile, este înlăturată aplicarea prevederilor art. 494 C. civ.

În situaţia de faţă, cererea de chemare în judecată având ca obiect accesiunea imobiliară artificială nu poate fi promovată decât după încetarea stării de coproprietate.

În acest context, Înalta Curte a reţinut că la data promovării recursului, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă se afla înregistrat Dosarul nr. x/2015 având ca obiect ieşirea din indiviziune, judecata cauzei fiind suspendată.

Faţă de soluţia dată cererii de chemare în judecată având ca obiect accesiunea imobiliară artificială rezultă că cererea reconvenţională având ca obiect instituirea unui drept de retenţie şi obligarea reclamanţilor la despăgubiri nu a putut fi admisă în condiţiile în care situaţia juridică a coproprietarilor terenului nu este finalizată.

Referitor la critica recurentei care vizează aplicarea greşită a art. 60 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că aceasta nu mai poate fi analizată faţă de soluţia dată atât cererii principale cât şi cererii reconvenţionale.

La data de 24 aprilie 2017, atât contestatorul R., în calitate de moştenitor legal al defunctului A., cât şi contestatorii B., C. şi S.C. N. S.R.L. au formulat contestaţii în anulare, ce fac obiectul prezentului dosar, prin care au solicitat retractarea Deciziei nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin contestaţia în anulare formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul R., în calitate de moştenitor legal al defunctului A., a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa anulării deciziei atacate şi rejudecarea recursului declarat de către pârâta S.C. G. S.A. în contradictoriu şi cu moştenitorii defunctului A. şi, în urma rejudecării, să se dispună respingerea recursului pârâtei S.C. G. S.A. şi menţinerea hotărârilor instanţelor de fond ca temeinice şi legale.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, contestatorul a susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile procedurale întrucât continuarea şi judecarea procesului a avut loc fără ca în cauză să fie introduşi moştenitorii defunctului A., decedat din data de 7 decembrie 2012.

Astfel contestatorul a arătat că nu a avut posibilitatea de a-şi apăra drepturile în cadrul procesului, în condiţiile în care nu a fost înştiinţat despre evoluţia acestui dosar. A invocat practică judiciară şi doctrina.

Totodată, a apreciat că deşi în mod formal avocaţii societăţii S. au continuat să-l reprezinte pe A., în fapt mandatul acestora încetase prin decesul reclamantului. Avocatul nu poate lua termen în cunoştinţă dacă nu are împuternicire valabilă din care să rezulte dreptul de reprezentare şi, deci, partea trebuie să fie citată. Or, contestatorul, în calitate de moştenitor al reclamantului A., nu a semnat vreun contract de asistenţă juridică cu societatea de avocatură prin care să fie reprezentat în acest dosar.

Contestatorul a mai prezentat şi apărările faţă de recursul formulat de G. S.A., susţinând că prin admiterea recursului şi respingerea cererii privind accesiunea imobiliară artificială, instanţa de recurs a înfrânt principiul forţei obligatorii şi caracterului definitiv al Deciziei civile nr. 1.985 din 17.11.2015, prin care s-a statuat că nu poate avea loc partajul anterior discutării accesiunii.

Contestatorii B., C. şi S.C. N. S.R.L. şi-au întemeiat contestaţia în anulare formulată, pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa anulării deciziei atacate şi rejudecării recursului declarat de pârâta S.C. G. S.A. în sensul respingerii acestuia şi menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, cu obligarea intimatei S.C. G. S.A la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, contestatorii au susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este rezultatul a două erori materiale săvârşite de instanţa supremă:

- confundarea datei la care a avut loc edificarea construcţiilor din str. x, respectiv, din motivarea instanţei rezultă de o manieră implicită că aceasta a considerat că G. S.A. ar fi edificat construcţiile în calitate de co-proprietar - când în realitate construcţiile fuseseră edificate cu mult înainte de data dobândirii calităţii de co-proprietar;

- greşita raportare la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti ca fiind dosarul referitor la cererea de partaj formulată de către G. S.A. în contradictoriu cu N.- în loc de Dosarul nr. x/2015 prin care s-a respins în mod definitiv recursul formulat de G. S.A. împotriva soluţiei de suspendare a cererii de partaj formulată de acesta (Dosarul nr. x/2013).

Intimata S.C. G. S.A a depus întâmpinare faţă de contestaţia în anulare formulată de R., prin care a solicitat respingerea contestaţiei, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată, cu obligare contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, intimata S.C. G. S.A. a depus întâmpinare şi faţă de contestaţia în anulare formulată de contestatorii B., C. şi S.C. N. S.R.L, solicitând respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, prin contestaţia în anulare conexată (Dosar nr. x/2017), înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la 6 noiembrie 2017, contestatorii T., U., V., W. şi AA., în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au solicitat anularea Deciziei nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, şi rejudecarea recursului declarat de pârâta S.C. G. S.A.

Contestatorii au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu nelegala citare a moştenitorilor defunctului A.. Intervenind decesul pe parcursul judecăţii (7 decembrie 2012), în cauză era necesară introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului A., respectiv X. şi R., pentru ca efectele hotărârii judecătoreşti să se răsfrângă şi asupra acestora. La 19 ianuarie 2017 era decedată şi moştenitoarea X., fiind moştenită de către contestatorii din acest dosar. În aceste condiţii, procedura de citare în faţa instanţei de recurs pentru termenul din 19 ianuarie 2017 a fost nelegal îndeplinită, fiind incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Intimata S.C. G. S.A a depus întâmpinare faţă de contestaţia în anulare formulată de contestatorii T., U., V., W. şi AA., solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă şi obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se asigura o judecare unitară a celor două contestaţii în anulare, la termenul din 18.01.2018 s-a dispus conexarea acestora.

Analizând contestaţiile în anulare conexe, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se poate cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Prin urmare, contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs, întrucât instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege şi nu poate să examineze justeţea soluţiei pronunţate.

Prin cele două cereri conexe s-au invocat ca motive de contestaţie în anulare dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 318 C. proc. civ.

În legătură cu primul motiv de contestaţie în anulare, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocat de contestatori, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când "procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii".

Contestatorii invocă faptul că la data judecării recursurilor, soluţionate prin decizia atacată în prezenta cauză, procedura de citare a fost viciată întrucât una din părţile cauzei, respectiv A., era decedat.

Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la procedura de citare este sancţionată cu nulitatea relativă şi numai partea astfel lezată poate uza de această cale de atac extraordinară, având în vedere interesul particular protejat prin norma legală.

În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatorul R. a arătat că a cunoscut încetarea din viaţă a mandantului A., intervenită la 7 decembrie 2012, însă a considerat că a încetat mandatul acordat şi, în consecinţă nu s-a mai interesat de soarta dosarului. De asemenea, a susţinut că a cunoscut calitatea sa de moştenitor la data de 21.12.2012, conform Adresei emisă de Prezidiul Judecătoriei Baden, Prezidiul Judecătoresc 6, Cantonul Aargan (Elveţia).

Prin urmare, în faţa instanţei de fond, Tribunalul Braşov, începând cu 01.06.2012, reclamantul A. era reprezentat convenţional de R., în baza Procurii autentificate sub nr. x din 27.06.2006 la Ambasada României la Berna şi a Procurii din 2010, de Societatea de avocaţi S., în temeiul contractului de asistenţă juridică nr. x/05.01.2011 şi de intervenienta în interes propriu N. S.R.L.

Astfel, decesul lui A., intervenit la 7 decembrie 2012, în cursul judecăţii la tribunal, nu a afectat procedura de citare, întrucât atât contestatorul cât şi ceilalţi reprezentanţi convenţionali ai defunctului A. nu au făcut cunoscută instanţei intervenţia decesului acestuia, acest lucru fiind posibil încă de la judecarea cauzei pe fond.

Prin urmare, contestatorul nu a făcut demersurile necesare nici în recurs pentru a deveni parte în proces, astfel că nu se poate prevala de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Acelaşi motiv de contestaţie în anulare a fost invocat şi de contestatorii T., U., V., W. şi AA.

Or, din prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. rezultă că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac numai persoana care a avut calitatea de parte în proces poate să invoce nelegala sa citare pentru ziua când s-a judecat pricina.

Moştenitorii părţii decedate sunt datori să intervină în proces pe parcursul judecăţii şi să precizeze dacă înţeleg să continue sau nu demersul autorului lor, să preia poziţia procesuală avută de autor. Faptul că moştenitorii nu ar avea cunoştinţă de existenţa procesului este un aspect care poate fi invocat într-un alt cadru procesual, nu pe calea contestaţiei în anulare.

Prin urmare, aşa cum rezultă din istoricul cauzei şi din cererea de contestaţie în anulare, niciunul dintre contestatori nu a fost introdus în proces şi, ca atare, nu au calitatea de părţi în sensul dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Împrejurarea că hotărârea judecătorească contestată a fost pronunţată în contradictoriu cu A., decedat în cursul judecăţii în prima instanţă, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare, conform art. 317 C. proc. civ.

De asemenea, se impune precizarea că defunctul a fost reprezentat pe tot parcursul procesului de SC A. S., iar moartea acestuia nu conduce de plin drept la încetarea mandatului, fiind opozabilă mandatarului şi terţilor decât atunci când ea le devine cunoscută.

În speţă, a existat obligaţia lui X., în calitate de moştenitoare legală şi a lui R., în calitate de mandatar şi moştenitor testamentar, să aducă la cunoştinţa societăţii de avocatură moartea reclamantului A., pentru ca aceasta să încunoştiinţeze instanţa de judecată. Totodată, nu se poate susţine că X. nu a ştiut de proces, deoarece la dosar exista o delegaţie avocaţială emisă de av. Y. şi av. Z., din care rezultă că aceştia erau mandataţi, în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/07.01.2014, să acorde asistenţă juridică şi reprezentare în Dosarul nr. x/2007.

Mai mult, o contestaţie în anulare nu este admisibilă dacă partea poate sau a putut să formuleze critici prin exercitarea apelului sau recursului şi nu a făcut-o. Aceasta înseamnă, în conturarea caracterului subsidiar al contestaţiei în anulare, că partea nu are un drept de opţiune între o cale de reformare şi calea de retractare.

Prin urmare, aspectele evocate nu au fost invocate niciodată pe parcursul procesului de părţile litigante, iar contestatorii aveau posibilitatea să facă demersurile legale în vederea introducerii în cauză a moştenitorilor lui A., pentru a fi legal citaţi, putând invoca aceste împrejurări pe calea apelului sau recursului, iar nu în calea contestaţiei în anulare.

Aşadar, în cauză părţile au fost legal citate în conformitate cu obiectul cauzei şi poziţia procesuală avută pe parcursul procesului, nefiind incident motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare formulată de contestatorii B., C. şi S.C. N. S.R.L. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată.

Textul de lege vizează greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.

Din conţinutul deciziei contestate nu rezultă existenţa unor greşeli materiale care să ducă la anularea acesteia.

Astfel, eroarea materială a instanţei de recurs, constând în greşita raportare la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, invocată de contestatori, nu îndeplineşte această condiţie, fiind o simplă eroare materială în sensul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., eroare care de altfel a fost îndreptată de Înalta Curte prin încheierea din 31.05.2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2007, care face parte integrantă din decizia atacată nr. 197/2017.

Contestatorii au mai invocat şi faptul că Înalta Curte a confundat data la care au fost edificate construcţiile în cauză, raportat la data dobândirii calităţii de coproprietar al terenului de către G., săvârşind astfel o eroare materială ce se încadrează în art. 318 C. proc. civ.

Practic,contestatorii confundă semnificaţia sintagmei "greşeală materială" cu pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor. Or, în înţelesul normei prevăzute de art. 318 C. proc. civ., prima ipoteză a contestaţiei în anulare speciale, greşeala materială vizează o eroare formală, care deşi distinctă de greşeala materială care poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ., nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli decurgând din aprecierea probelor şi interpretarea unor dispoziţii de drept substanţial sau procedural.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv.

Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să aprecieze o probă sau să interpreteze un text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Susţinerea contestatorilor conform căreia "instanţa supremă a reţinut în mod eronat că G. S.A. a avut calitatea de coproprietar la momentul edificării construcţiilor" nu se regăseşte în considerentele deciziei atacate.

Instanţa de recurs a arătat că "din momentul în care recurenta G. S.A. a devenit coproprietar asupra terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28.06.2013, dispoziţiile care reglementează accesiunea imobiliară artificială au devenit inaplicabile."

De asemenea, a reţinut cronologia faptelor, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, concluzionând că "în situaţia de faţă rezultă că pârâta G. S.A. are nu numai calitatea de constructor ci şi calitatea de coproprietar asupra terenului, calitate dobândită în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iunie 2013".

În consecinţă, susţinerile contestatorilor nu pot fi valorificate într-o contestaţie în anulare, deoarece contestaţia în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de contestaţie în anulare reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţiile în anulare conexe.

Aşa fiind, cum contestaţiile în anulare vor fi respinse, iar partea care a câştigat procesul a dovedit şi a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii vor fi obligaţi astfel: contestatorul R. moştenitor legatar al defunctului A. la plata sumei de 5.414,5 RON, contestatorii C., S.C. N. S.R.L şi B. la plata sumei de 5.414,5 RON şi contestatorii W., V., AA., U. şi T. la plata sumei de 8.264,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata S.C. G. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţiile în anulare formulate de contestatorul R. moştenitor legatar al defunctului A., de contestatorii C., S.C. N. S.R.L şi B. şi de contestatorii W., V., AA., U. şi T. împotriva Deciziei nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2007.

Obligă pe contestatorul R. moştenitor legatar al defunctului A. la plata sumei de 5.414,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. G. S.A.

Obligă pe contestatorii C., S.C. N. S.R.L şi B. la plata sumei de 5.414,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. G. S.A.

Obligă pe contestatorii W., V., AA., U. şi T. la plata sumei de 8.264,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. G. S.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2018.

GGC - ED