Salary-allowance labor dispute sent to Galați Tribunal on claimants' domicile; Bucharest declination upheld.

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 23 mai 2017, sub nr. x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, cu obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. au solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Legal citată, la data de 03.08.2017, pârâta Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepţii, între care, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, în raport de domiciliul/reşedinţa reclamanţilor care sunt angajaţi în cadrul structurilor teritoriale ale Curţii de Conturi, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul din data de 11.10.2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulate în cauză, în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost înregistrată şi cauza de faţă, cu numărul x/2017, la data de 18.10.2017, având ca reclamanţi pe A., B., C., D., E., F..

La termenul din data de 22.11.2017, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată de pârâta Curtea de Conturi a României.

Prin sentinţa civilă nr. 8736, pronunţată la data de 04 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI- chemat în garanţie, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII BUCUREŞTI, în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia I civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 59 noul C. proc. civ. şi art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ. reiese că prorogarea de competentă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Analizând textele din acelaşi cod în care legiuitorul foloseşte aceeaşi formulare - art. 99 referitor la acţiunea cu mai multe capete principale de cerere, art. 139 referitor la Excepţia conexităţii etc. - instanţa a reţinut că legătură dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună.

Rezultă astfel o interdependenţă între cereri care în cauză nu există.

În cauză hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept dedusă judecăţii care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii.

Aceeaşi interpretare a legii o poate avea (şi este chiar de dorit) în funcţie de claritatea legii oricare altă instanţă dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competenţă.

Raţiuni de jurisprudenţă unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială exclusivă a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar inclusiv pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Pentru a stabili instanţa competentă teritorial în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că regula în materie de competenţă teritorială este aceea prev. de art. 107 noul C. proc. civ., iar litigiul de faţă, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în materia conflictelor individuale de muncă fiind relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 Codul muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Că norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011.

Din interpretarea literală, rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. numai pentru situaţia în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluţionare a conflictelor.

În speţă, dat fiind faptul că reclamanţii sunt salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României ori pensionari sau moştenitori ai salariaţilor pârâtei, instanţa a considerat că se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

De asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, s-a constatat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al fiecărui reclamant.

În cauza de faţă au fost reunite cererile formulate de reclamanţii cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.

Se are în vedere doar o reunire formală a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeaşi instanţă competentă teritorial, fără să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

În vederea stabilirii competenţei teritoriale, se porneşte de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna (fostul) salariat al unităţii, deci întotdeauna o persoană fizică.

Prin noţiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenţei se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Potrivit dispoziţiilor art. 87-91 din noul C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

Locul de muncă reiese în cauză din susţinerile părţilor.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamanţii în cauză au vreo legătură cu mun. Bucureşti, tribunalul a apreciat că aceştia au introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a admis excepţia astfel invocată şi a declinat cauza la Tribunalul Constanţa, tribunalul având în vedere litera legii care este clară, dar şi spiritul legii care tinde la apropierea justiţiei sociale de persoana care locuieşte în aria de competenţă a instanţei stabilită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă (cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale), la data de 05 martie 2018, sub nr. x/2017.

Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 808/2018, pronunţată la data de 17 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Galaţi, secţia I civilă; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Galaţi, secţia I civilă şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, în temeiul dispoziţiilor art. 134 şi următ. din C. proc. civ., a dispus suspendarea litigiului de muncă formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, şi expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, având ca obiect- "despăgubire disjuns din dosarul nr. x/2017", şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia civilă, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Litigiul de faţă, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

S-a reţinut că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în continuare, fiind redat conţinutul dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii- alin. (1), (2) şi (3).

În speţa de faţă, instanţa, având în vedere obiectul acţiunii şi art. 59 C. proc. civ., a apreciat că devin incidente disp. art. 269 alin. (3) din Codul muncii care recunosc competenta de soluţionare a cauzei la instanţa competenta teritorial pentru fiecare dintre titularii cererii de chemare in judecata.

Norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011. este înscrisă în art. 269 alin. (3) Codul muncii rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

În speţă, dat fiind faptul că reclamanţii sunt salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, ori pensionari sau moştenitori ai salariaţilor pârâtei, se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că aceştia au introdus iniţial acţiunea la o instanţă competentă teritorial, astfel că, a admis excepţia invocată şi a declinat cauza la Tribunalul Bucureşti, constatând astfel conflictul negativ de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Galaţi- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Galaţi, pentru următoarele considerente:

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Cum obiectul cererii reclamanţilor îl constituie obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, cererea de chemare în judecată face parte din categoria conflictelor de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Normele Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competenţă teritorială absolută şi reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al reclamantului.

În cauza dedusă judecăţii, faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că domiciliul reclamanţilor este în Galaţi, instanţa competentă teritorial este Tribunalul Galaţi.

Mai mult, Tribunalul Bucureşti a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă şi că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 11 octombrie 2017, a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanţii din cauza de faţă şi formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privinţa cererii formulate de aceşti reclamanţi, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreun cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamanţilor este Tribunalul Galaţi, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă al reclamantului- salariat; însă, în cauza de faţă, parte dintre reclamanţi nu au locul de muncă în jurisdicţia Tribunalului Bucureşti, iniţial învestit, întrucât erau deja pensionaţi, unii chiar decedaţi, procesul fiind continuat de moştenitor. Or, legea nu a avut în vedere fostul loc de muncă al reclamantului, ci numai pe cel actual.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2018.