Abusive Swiss franc loan clauses appeal sent to court of appeal for lack of jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 343 din data de 14.02.2017, pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, s-a respins excepţia lipsei taxei de timbru privind petitul 1 al acţiunii, invocată de pârâtă. S-a respins excepţia prescripţiei extinctive a comisionului de gestiune, invocată de pârâtă. S-a admis în parte acţiunea formulată, de reclamanţii A. şi B., cu domiciliile alese la Cabinet avocat C. din Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. cu sediul în Cluj-Napoca, judeţul Cluj, nr. înregistrare în Registrul Comerţului x, şi în consecinţă: S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din condiţiile generale. S-a respins capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb franc elveţian - leu la momentul semnării contractului. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 8.1 lit. c) ş d din condiţiile generale şi dispune înlăturarea acesteia din contract. S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 5 lit. b) din condiţiile speciale cu privire la comisionul de analiză. S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 5 lit. d) din condiţiile speciale cu privire la comisionul de gestiune. S-a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de analiză şi gestiune şi diferenţa de curs valutar şi dobânzile aferente. A fost obligată pârâta să plătească, reclamanţilor suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

Împotriva acestei sentinţe pârâţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1018/2017 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat C., cu sediul în Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita împotriva sentinţei civile nr. 343 din 14.02.2017 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc. A fost schimbată în parte sentinţa atacată şi, rejudecându-se cauza în următoarele limite: s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit. d) din condiţiile speciale: comision de gestiune. A fost obligată intimata-pârâtă D. S.A. să restituie reclamanţilor-apelanţi suma de 154 CHF plus dobânda legală. A fost admis apelul incident declarat de D. S.A., cu sediul în Bucureşti, B-dul x, împotriva aceleiaşi sentinţe. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei D. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 200 RON, parte din cheltuielile de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurenta-pârâtă D. S.A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 5.12.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că toate recursurile, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, vor fi soluţionate de instanţa supremă.

Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenţei materiale a curţii de apel ca instanţă de recurs este reglementată condiţionarea "în cazurile anume prevăzute de lege", ci aceasta determină capacitatea tuturor instanţelor de control judiciar de a judeca, ca instanţe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., pentru curţile de apel la art. 96 pct. 3 C. proc. civ. şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Această ierarhie instituţională, rezultă în mod evident atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94 - 97 C. proc. civ.

Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile şi în vârful cărora se găseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.

Astfel, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine şi altor instanţe decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce reiese şi din interpretarea sintagmei "instanţa ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanţei supreme competenţa de a soluţiona orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi recursurile de competenţa celorlalte instanţe de control judiciar - tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Târgu-Mureş, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1066 din 12 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia Civilă în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2018.