Exclusion of High Court jurisdiction over civil appeals against tribunal judgments under 200,000 RON
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the case as outside its jurisdiction, declining competence in favor of the Cluj Appeal Court to adjudicate the appeal against the final judgment, thereby leaving the appellate court's decision upholding the district court’s partial award (3,062.85 RON and 790 RON) as the operative status quo pending the appeal. The dispute concerned a civil action by a former owner against a municipality for unpaid maintenance and repair fund contributions for an apartment between January 2010 and July 2016, where the municipality had appealed the final decision from the district court which had partially admitted the claim and dismissed the remainder as prescriptive. Relying on Articles 97(1) and 132 of the Civil Procedure Code, the court ruled that the High Court is not the competent instance of general jurisdiction for appeals against tribunal decisions in monetary disputes valued up to 200,000 RON, a stance reinforced by the Constitutional Court’s Decisions No. 369/2017 and No. 292/2017, which confirmed that the removal of the value threshold for access to appeal does not automatically assign jurisdiction to the High Court, thus mandating the declination of competence to the hierarchically superior instance.
Legislator headnote
AI generatedart. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 din C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. proc. civ; Exclusion of High Court jurisdiction over civil appeals against tribunal judgments under 200,000 RON: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2018
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. x/2017, reclamanta A., str. x, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi prin Primar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 12.092,06 RON, cu titlu de cheltuieli de întreţinere pentru apartamentul nr. x din blocul L situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x aferente perioadei ianuarie 2010- iulie 2016, la care se adaugă dobânda aferentă acestei sume calculată până la data plăţii integrale a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 6882/2017 din 11 octombrie 2017, Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3062,85 RON reprezentând cheltuieli de întreţinere aferente perioadei martie 2014- iulie 2017 precum şi a sumei de 790 RON reprezentând fond reparaţii aferente perioadei martie 2014- iulie 2017.
A respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de întreţinere şi a sumelor reprezentând fond de reparaţii aferente perioadei ianuarie 2010- februarie 2014 ca fiind prescrisă.
A obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data introducerii acţiunii - 05.05.2017 şi până la data achitării efective a sumei.
A admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi o obligă pe pârâtă la plata sumei de 800 RON cu acest titlu, sumă reprezentând onorariu avocat parţial.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, iar reclamanta a declarat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2017.
Prin decizia civilă nr. 785/A/2018 din 11 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, precum şi apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2017, pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca.
Împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin adresa emisă la 13 septembrie 2018, Tribunalul Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 785/A/2018 din 11 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 septembrie 2018.
La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Cluj.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.
Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.
Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Cluj.
Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Cluj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva deciziei civile nr. 785/A/2018 din 11 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă în favoarea Curţii de Apel Cluj.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.