Currency risk clauses in CHF-denominated credit: jurisdiction of Supreme Court vs. Court of Appeal for post-threshold removal appeals

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la 27 octombrie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută, raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, a clauzelor contractuale de risc valutar prevăzute la art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 8 pct. 1 şi art. 9 pct. 1 din Contractul de credit bancar nr. x din data de 16 noiembrie 2007 şi anume:

"Creditul va fi restituit în aceeaşi valută", "Creditul va fi rambursat conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 4 la prezentul Contract, care face parte integrantă din acesta", "Orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul", "împrumutatul autorizează Banca să preia din disponibilităţile deţinute de acesta în conturile sale în RON/valută deschise la Bancă sumele datorate conform prezentului Contract, pe măsură ce acestea devin scadente, prin debitarea automată a conturilor respective, în limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul sau orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării... ", întrucât riscul de hipervalorizare a monedei CHF urmează să fie suportat exclusiv de către reclamant, în contractul de credit nefiind stipulata nicio clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF; să dispună stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar nr. x/16.11.2007 la cursul CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 2,12 RON/CHF la data de 16.11.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să dispună restituirea prestaţiilor (plăţilor) efectuate de contestator în plus, respectiv diferenţa dintre ratele achitate la cursul de la data plăţii şi cele datorate la cursul de la data încheierii contractului, suma achitată în plus până la data introducerii prezentei acţiuni fiind de 43.967,16 RON; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută raportat la dispoziţiile Legii 193/2000 a clauzei contractuale prevăzută la art. 5 pct. 1 lit.

b) din Contractul de credit cu nr. x/16.11.2007 care prevede un "comision de administrare" a creditului în cuantum de 1% din valoarea împrumutului, valoarea acestuia fiind de 635.25 CHF; să dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 635.25 CHF plătită nedatorat cu titlu de "comision de administrare credit", în cuantum de 1% calculat asupra sumei creditului din contract, actualizate cu dobânda legala prevăzută de O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data de 16.11.2007 şi până la data restituirii efective (restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic nul); Să dispună obligarea pârâtei, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei ce o veţi pronunţa, să pună la dispoziţie un act adiţional, conform sentinţei şi noi grafice de rambursare a creditelor; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform dispoziţiilor art. 451, art. 453, art. 455 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3234/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar nr. x/2016 s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu B. S.A. şi, în consecinţă a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 noiembrie 2007, privind plata comisionului de administrare a creditului şi dispune eliminarea acestor clauze din contract; a obligat pârâta, la restituirea către reclamant a sumei de 635,25 CHF, încasate cu titlu de comision de administrare a creditului, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii - 16 noiembrie 2007, precum şi dobânda legală aferentă, de la data încasării acestui comision şi până la data achitării integrale a acestuia de către pârâtă; a respins în rest, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant (clauzele privind riscul valutar), şi a admis în parte cererea cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată şi obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 RON, reprezentând parte din onorariul avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 595/2018 din 7 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3234/2017 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Bistriţa.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ

Prin adresa emisă la 6 septembrie 2018, Tribunalul Bistriţa Năsăud a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 595/2018 din 7 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Bistriţa Năsăud MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bistriţa Năsăud MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 595/2018 din 7 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.