Appeal over unfair credit terms referred to regional Court of Appeal for material incompetence

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 28 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi în consecinţă nulitatea absolută a clauzei cuprinsă la art. II pct. 2 din nr. x din 25 iunie 2008 şi să se dispună eliminarea acesteia; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă respectiv, diferenţele de curs valutar încasate de la data semnării contractului şi până în prezent; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de 2,25 RON/CHF, cât era la momentul încheierii contractului (25.06.2008), pe toată perioada de derulare a contractului şi să se dispună conversia (denominarea) plăţilor în moneda naţională. S-a solicitat de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5113 din 19 octombrie 2017 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., astfel cum a fost ulterior precizată.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, inserată la art. II pct. 2 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. x din 25.06.2008, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la art. 4 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. x din data de 25.06.2008, privind comisionul de acordare de 5%, s-a adaptat contractul de credit faţă de realităţile actuale în sensul că obligă pârâta să perceapă ratele lunare ale creditului, începând cu data de 28.06.2016, calculate în funcţie de cursul monedei creditului (CHF) de la data acordării creditului (25.06.2008) la care să se adauge jumătatea diferenţei dintre valoarea monedei creditului (CHF) faţă de moneda naţională din ziua plăţii fiecărei rate şi valoarea monedei creditului din data de 25.06.2008, stabilizează cursul de schimb CHF/LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului (25.06.2008), urmând ca ratele să se calculeze în raport de acest curs (2,25 RON/CHF) până la încheierea perioadei de derulare a creditului.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat denominarea în monedă naţională a plăţilor, ca neîntemeiat şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 55.691,91 RON, reprezentând diferenţă curs valutar pentru ratele de credit, dobândă credit şi dobânzi penalizatoare încasate efectiv începând cu data de 25.06.2008 şi calculate în funcţie de valoarea CHF din ziua plăţii şi valoarea ratelor lunare calculate conform dispoziţiei de adaptare a contractului, obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1575 CHF sau echivalentul sumei la cursul BNR de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data achitării, reprezentând comision de acordare credit şi obligată pârâta la plata sumei de 2260 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 455/A din 19 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă s-a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5113 din 19 octombrie 2017 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, pe care a schimbat-o în tot în sensul că respinge acţiunea completată ulterior.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ

Prin adresa emisă la 2 august 2018, Tribunalul Vâlcea a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 455/A din 19 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 august 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Piteşti.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Piteşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Vâlcea MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Vâlcea MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Piteşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 455/A din 19 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.