Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against Tribunal decisions in monetary civil cases under 200,000 RON despite constitutional abrogation of value thresholds

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x/2015, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nul absolut al clauzelor referitoare la dobândă şi la comisioane din Contractul de credit bancar nr. 680/12.07.2007, să se dispună restituirea sumei de 2.946,98 RON, echivalentul sumei de 668,25 euro, încasată de pârâtă cu titlu de comision de administrare de la data demarării contractului şi până în luna octombrie inclusiv, precum şi restituirea sumei de 16.503,10 RON, echivalentul sumei de 3.742,20 euro, încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc, de la data demarării contractului şi până în luna octombrie 2015, inclusiv şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9546/2016 din 23 august 2016 a Judecătoriei Iaşi, s-a dispus respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor şi s-a admis cererea formulată de reclamantele A. şi B. împotriva pârâtei C. S.A. şi în consecinţă s-a constatat caracterul abuziv şi nul absolut al următoarelor clauze din contractul de credit bancar nr. 680/12.07.2007 încheiat între părţi:

1. clauza referitoare la modul de calcul al dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile, respectiv art. 2.4 şi art. 2.8 din condiţiile generale ale contractului;

2. clauza referitoare la schimbarea dobânzii curente in raport de evoluţia serviciului unic al datoriei clientului, respectiv art. 2.6 din condiţiile generale ale contractului;

3. clauzele prevăzute de art. 2.10 lit. "a" şi 2.11, paragrafele 1 şi 2 din condiţiile generale ale contractului, ce permit băncii modificarea dobânzii fără consimţământul împrumutatului şi aplicarea acestei dobânzi de la data modificării;

4. clauza privind comisionul de administrare de 6,75 euro lunar, prevăzută de art. 9 lit. "c" din contract şi din art. 3.9 din condiţiile generale ale contractului;

5. clauza privind comisionul de urmărire riscuri de 37,80 euro lunar, prevăzută de art. 9 lit. "f" din contract şi de art. 3.8 din condiţiile generale ale contractului;

6. clauza privind comisionul de transformare regăsită in prevederile art. 9 literele "d" şi "e" din contract şi în art. 3.4 din condiţiile generale ale contractului, s-a dispus restituirea către reclamante a sumei de 2946,98 RON, echivalentul a 668,25 euro la data de 14.10.2015, încasată de pârâtă cu titlu de comision de administrare de la data demarării contractului şi până în luna octombrie 2015, inclusiv şi a sumei de 16503,10 RON, echivalentul a 3742,20 euro la cursul valutar din data de 14.10.2015, încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc de la data demarării contractului şi până în luna octombrie 2015, inclusiv fiind obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel C. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 9/2018 din 15 ianuarie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 9546/2016 din 23 august 2016 a Judecătoriei Iaşi, pe care a schimbat-o în parte.

A admis în parte cererea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A respins cererea reclamantelor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare (art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar nr. 680/2007 şi art. 3.9 din Condiţiile Generale de creditare), comisionul de urmărire riscuri (art. 9 lit. f) din contractul de credit bancar nr. 680/2007 şi art. 3.8 din Condiţiile Generale de creditare) şi comisionul de transformare (art. 9 lit. d) şi e) din contractul de credit bancar nr. 680/2007 şi art. 3.4 din Condiţiile Generale de creditare) şi de restituire a sumelor încasate de pârât cu titlu de comision de administrare şi de urmărire riscuri.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate ce nu contravin prezentei.

A dispus compensarea cheltuielilor de judecată la fond, obligând reclamantele să plătească pârâtului suma de 2.850,68 RON.

A obligat intimatele să plătească în solidar apelantului suma de 1.893,875 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele A., B. şi pârâta C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

La termenul de judecată din 11 iunie 2018, Curtea de Apel Iaşi, din oficiu a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 329/2018 din 11 iunie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamantele A., B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 9/2018 din 15 ianuarie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin adresa emisă la 24 august 2018, Curtea de Apel Iaşi a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamantele A., B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 9/2018 din 15 ianuarie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 august 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Iaşi.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Iaşi aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Iaşi MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Iaşi MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Iaşi, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentele-reclamante A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 9/2018 din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.