Consumer credit abusive clauses: ICCJ declines jurisdiction, confirming appellate court competence for monetary disputes under 200,000 RON per Constitutional Court Decision 369/2017.

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 20 februarie 2015 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Agenţia Păcurari au solicitat să se constate ca fiind abuzive şi prin urmare nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4 teza I privind dobânda variabilă de 8,55 pe an şi teza a II-a privind comisionul de credit de 2,5% din valoarea creditului şi comisionul de administrare lunară, a clauzelor de la art. 4.2, de la art. 4.3, a art. 5.3 privind comisionul de rambursare anticipată, a clauzelor de la art. I pct. 1-5 şi 8-14 din actul adiţional la contractul de credit de consum nr. x/27.03.2007, precum şi a altor clauze privind perceperea altor comisioane, restituirea sumelor încasate cu acest titlu în baza clauzelor abuzive, continuarea contractului cu eliminarea acestora, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 12232/2016 din 3 noiembrie 2016 admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Agenţie şi pe cale de consecinţă:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. - Agenţia Păcurari, ca fiind îndreptată împotriva unei persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei S.C. C. S.A. şi cea a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârâtă.

Admite în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. prin procurator D., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A..

Constată ca fiind abuzive şi în consecinţă constată nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza I, art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x/27.03.2008 condiţii generale de creditare şi art. 2 pct. 2.1, 2.2, 2.3 şi 2.4 din actul adiţional nr. x/25.06.2010 - condiţii speciale de creditare, la art. 1 pct. 1,2,3,4 şi 5 din actul adiţional nr. x/25.06.2010 - condiţii generale de creditare, privind modul de calcul al dobânzii, clauze care urmează a fi înlăturate din convenţia de credit, respectiv din actele adiţionale.

Obligă pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2762,37 CHF, echivalentul în RON la data plăţii, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii, respectiv 20 februarie 2015 şi până la plata efectivă a debitului.

Constată ca fiind abuzive şi în consecinţă constată nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza II din contractul de credit de consum nr. x/27.03.2008 condiţii generale de creditare şi la art. 1 pct. 12, din actul adiţional nr. x/25.06.2010 condiţii generale de creditare şi art. 2.9.1 din actul adiţional nr. x/25.06.2010 - condiţii speciale de creditare, privind comisionul de administrare, clauze care urmează a fi înlăturate din convenţia de credit, respectiv din actele adiţionale.

Obligă pârâta să restituie reclamanţilor suma de 8156 CHF echivalentul în RON la data plăţii, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii, respectiv 20 februarie 2015 şi până la plata efectivă a debitului.

Respinge celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.

Ia act de solicitarea derulării între părţi a contractului de credit de consum nr. x/27.03.2008 condiţii generale de creditare, a actului adiţional nr. x/25.06.2010 condiţii generale de creditare şi actului adiţional nr. x/25.06.2010 - condiţii speciale de creditare, cu eliminarea clauzelor declarate nule.

Obligă pârâta să plătească reclamanţilor suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel S.C. C. S.A., S.C. C. S.A. - Agenţia Păcurari Iaşi şi A. şi B. - prin procurator D..

Prin decizia civilă nr. 1195/2017/civ din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul formulat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 12232/2016 din 3 noiembrie 2016 a Judecătoriei Iaşi pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Respinge cererea formulată de A. si B. în contradictoriu cu S.C. C. S.A. având ca obiect constatarea nulităţii ca abuzivă a clauzei 4.1 teza 1, vizând dobânda variabila, din Contractul de credit de consum nr. x/27.03.2007, constatarea ca abuzivă a clauzelor prevăzute în art. 2 pct. 2.1, 2.2, 2.3 şi 2.4 din Actul adiţional x din 25 iunie 2010 - condiţii speciale de creditare, precum şi a clauzelor inserate la art. 1 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5 din Actul adiţional nr. x din 25 iunie 2010 - condiţii generale de creditare, privind modul de calcul al dobânzii.

Înlătură din cuprinsul sentinţei obligaţia pârâtei de a restitui reclamanţilor suma de 2762,37 CHF reprezentând diferenţa de dobândă şi dobânda legală la această sumă, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate ce nu contravin prezentei decizii.

Respinge ca nefondat apelul formulat de A. si B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care îi obligă la plata către apelanta-intimata S.C. C. S.A. a sumei de 1149,79 RON cheltuieli de judecata reprezentând taxa de timbru în apel.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A..

La termenul de judecată din 24 mai 2018, Curtea de Apel Iaşi, din oficiu a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 273/2018 din 24 mai 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1195/2017/civ din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin adresa emisă la 27 august 2018, Curtea de Apel Iaşi a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1195/2017/civ din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 august 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Iaşi.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Iaşi aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Iaşi MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Iaşi MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Iaşi, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1195/2017/civ din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.