Material jurisdiction for cassation appeals in monetary disputes under 200,000 RON: ICCJ declines competence in favor of the appellate court

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 5 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei:

1) obligarea pârâtei la plata sumei de 23.272 RON contravaloarea facturilor fiscale nr. x/24.04.2014, nr. x/23.04.2014 şi nr. NGC 2881 din 28.04.2014, cu titlu de despăgubiri pentru lucrări de construcţii-montaj la gard, lucrări de refacere a sistemului de udare a gazonului şi lucrări de refacere a gazonului, ca urmare a distrugerilor provocate de pârâtă în urma intervenţiei din luna decembrie 2013 la conducta de alimentare cu apa DN1400 ce subtraversează terenul acestuia din sat Floreşti, comuna Floreşti str. x, jud. Cluj;

2) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei de 23.272 RON de la pct. 1 începând cu data de 01.05.2014 şi până la achitarea integrală şi efectivă; 3) obligarea pârâtei la plata sumei de 30,50 RON contravaloarea facturilor fiscale nr. x/30.06.2014 şi x/11.07.2014 cu titlu de despăgubiri reprezentând cheltuieli cu corespondenţa comunicată acesteia;

4) obligarea pârâtei la plata dobânzii asupra sumei de 30,50 RON începând cu data de 11.07.2014 şi până la achitarea integrală şi efectivă;

5) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1376/2017 din 28 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2014 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 23.214,96 RON reprezentând despăgubiri, la plata dobânzii legale asupra sumei de 23.214,96 RON începând cu data de 5 mai 2014 şi până la achitarea integrală şi efectivă, la plata sumei de 30,50 RON contravaloarea facturilor fiscale nr. x/30.06.2014 şi x/11.07.2014, cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata dobânzii asupra sumei de 30,50 RON începând cu data de 11.07.2014 şi până la achitarea integrală şi efectivă.

Totodată a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 6128,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului, onorariul avocaţial şi taxa judiciară de timbru parţială.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului şi schimbarea hotărârii, în sensul de a se acorda doar suma de 8.640 RON din suma de 23.214,96 RON de a se respinge plata sumei de 14.576,96 RON (diferenţa de la 8.640 RON până la 23.214,96 RON) şi a dobânzilor legale, reprezentând despăgubiri dispuse de instanţa de fond şi a se reduce suma de 6.128,58 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, onorariu avocat timbru.

Prin completarea la cererea de apel apelanta a atacat şi încheierea pronunţată în şedinţa publica din 25 aprilie 2017, prin care s-a completat dispozitivul sentinţei civile nr. 1376/2017, admiţându-se plata sumei de 800 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamatului, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul de a se respinge ca nefondată solicitarea reclamantului de obligare a acesteia la daune morale de 800 euro.

Prin decizia civilă nr. 1351/2018 din 12 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă a fost admis apelul declarat de B. S.A. împotriva încheierii civile din 25 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o schimbă în parte în sensul reducerii daunelor morale de la 800 euro la 1000 RON.

A fost respins apelul declarat de B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1376/2017 din 28 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, fiind obligată apelanta B. S.A. să plătească intimatului A. suma de 1400 RON, cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ

Prin adresa emisă la 6 septembrie 2018, Tribunalul Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1351/2018 din 12 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Cluj MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Cluj MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1351/2018 din 12 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.