Dare in plată dispute: Supreme Court declines jurisdiction over appeal against Tribunal decision, referring case to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui, la 21 septembrie 2016, sub număr de dosar x/2016, contestatoarea A. S.A., în contradictoriu cu intimaţii B. şi C., a formulat contestaţie împotriva Notificării înregistrată sub nr. x/12.09.2016, solicitând instanţei admiterea contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, constatarea faptului că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă Contractului de credit nr. x/2007; constatarea faptului că Notificarea nr. x/12.09.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării Notificării nr. x/12.09.2016.

Totodată, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 pct. 5, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 coroborate cu dispoziţiile art. 30 şi urm. C. proc. civ.

La 12 octombrie 2016, intimaţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei şi cerere reconvenţională.

Pe calea cererii reconvenţionale, intimaţii au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit imobiliar nr. 1184 garantat prin contractul de ipotecă nr. x/19.09.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 1171/2017 din 6 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Vaslui, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, invocată de intimaţi prin întâmpinare; a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea A. S.A., în contradictoriu cu intimaţii C. şi B. şi, în consecinţă, a fost anulată Notificarea de dare în plată nr. x din 12.09.2016 formulată de către intimaţi, cu privire la imobilul situat în mun. Vaslui, str. x, jud. Vaslui şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară notificării.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de intimaţii C. şi B. împotriva contestatoarei A. S.A., privind pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit imobiliar nr. 1184 garantat prin contractul de ipotecă nr. x/19.09.2007.

S-a respins, totodată, ca neîntemeiată, cererea intimaţilor de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, B. şi C. au declarat apel care, prin decizia civilă nr. 105/A/2018 din 1 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, a fost respins.

Recursul declarat de C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 105/A/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

La termenul din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Iaşi, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului.

Prin decizia nr. 344/2018 din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a recursului şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 105/A/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul a fost înregistrat la 30 august 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces cu privire la care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., indiferent de valoarea obiectului litigiului, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragrafele 45, 46 şi 55).

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ.:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect darea în plată, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94-97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 105/A/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2018.