Construction payment appeal inadmissible for lack of 1M RON threshold; appellate award upheld

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, la data de 13.03.2014, sub nr. de dosar x/2014, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 399.932,01 RON, cu titlu de lucrări de construcţii executate pentru Şcoli 3, plus dobândă legală aferentă calculată conform articolului 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, de la data refuzului recepţiei lucrărilor şi până la data plăţii, 197.100,39 RON, cu titlu de garanţie de 5% reţinută din suma facturată pentru Şcoli 3, valoarea facturată fiind de 3.942.007,74 RON, suma de 35.545,95 RON, cu titlu de garanţie de 5% reţinută din suma facturată pentru Scoli 4 (valoarea facturată a fost de 710.919,04 RON), 434.193,97 RON, cu titlu de garanţie de 10% reţinută din valoarea lucrărilor executate de reclamantă, facturate şi nefacturate (în total 4.341.939,75 RON, din care 3.942.007,74 RON, suma facturată şi 399.932,01 RON sumă nefacturată) pentru Şcoli 3, suma de 71.091,90 RON cu titlu de garanţie de 10% reţinută din valoarea lucrărilor executate şi facturate de 710.919,04 RON pentru Şcoli 4.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în esenţă, că între reclamantă şi pârâtă ca asociaţi, pe de o parte, în calitate de "Contractor" şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Turismului şi Sportului în calitate de "Angajator" s-au încheiat contracte: pentru Şcoli 3 - W/SIRP/NCB/154/2011, W/SIRP/NCB/155/2011, W/SIRP/NCB/185/2011 şi Şcoli 4 -W/SIRP/NCB/205/2011, în contractele de asociere dintre pârâtă şi reclamantă, pârâta a avut rolul de "asociat prim", asumându-şi un procent de 80% din valoarea lucrărilor, şi i-a revenit doar 20% din valoarea contractelor cu Ministerul, după încheierea contractelor cu Ministerul între pârâtă şi reclamantă încheindu-se contracte de colaborare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1166 şi următoarele C. civ. nou şi art. 969 C. civ. vechi.

Prin sentinţa civilă nr. 385/2016 din 10 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Şi Fiscal, s-a respins excepţia prematurităţii; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin reprezentant legal lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 243.876,35 RON cu titlu de debit, suma de 197.100,38 RON cu titlu de garanţie, suma de 35.545,94 RON cu titlu de garanţie şi au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate, fiind compensate, totodată, cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând, în esenţă, admiterea apelului şi anularea hotărârii instanţei de fond.

Prin decizia nr. 494/2017 din 24 mai 2017, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 385 din 10.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. reprezentată legal de lichidator judiciar C.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 51.372,37 RON cu titlu de garanţie, în loc de sumele de 197.100,38 RON şi 35.545,94 RON cu titlu de garanţie; totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

La data de 28 iunie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 494/2017 din 24 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (5), (6) şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a respins încuviinţarea probelor solicitate fără a motiva, respingerea încuviinţării probelor nefiind precizată în considerentele hotărârii pronunţate. Se susţine că, la fila x din hotărâre, instanţa de apel a făcut menţiune despre solicitarea probelor dar nu a precizat că au fost respinse şi nici motivele pentru care instanţa de apel a rejudecat fondul numai pe baza aceleiaşi expertize tehnice în construcţii administrată la fond.

S-a mai arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a consemna în decizie, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile apelantei, iar în considerentele hotărârii, instanţa avea obligaţia să arate probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reţinute, iar altele înlăturate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în apel, instanţa trebuia să încuviinţeze administrarea probelor solicitate, iar lipsa precizării din hotărâre a respingerii probelor solicitate şi a motivelor de respingere a probelor solicitate a produs o vătămare apelantei. Nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a permis instanţei de judecată a apelului să judece cauza numai în temeiul expertizei tehnice în construcţii care nu a fost cenzurată nici măcar prin prisma obiecţiunilor formulate de pârâtă. Se mai arată că respingerea probelor solicitate de apelantă, fără a motiva în hotărâre, a fost de natura a prefigura pronunţarea soluţiei, în sensul păstrării sentinţei fondului, în privinţa stabilirii obligaţiei de plată în sumă de 243.876,35 RON.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După prezentarea unor considerente teoretice privind motivarea hotărârii judecătoreşti, recurenta-pârâtă a arătat că în dispozitivul deciziei recurate nu este prevăzut răspunsul la motivul nr. 3 de apel, prin care a solicitat admiterea excepţiei conexării dosarului nr. x/2014 la prezenta cauză, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe in temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., subliniind că dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii de către părţi, conform art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs s-a susţinut că sumele stabilite ca datorate de instanţele de judecată nu se întemeiază pe documente contabile justificative, iar intimata nu a probat cu nicio factură emisă în condiţii legale existenţa datoriei stabilite de instanţă. Prin stabilirea obligaţiei de plată numai în temeiul expertizei tehnice în construcţii instanţele de judecată au încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82 din 1991.

S-a mai arătat că, prin stabilirea sumelor de plată fără verificarea evidenţei contabile şi fără a se verifica existenţa facturilor fiscale, instanţele de judecată încalcă şi prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Astfel, cu încălcarea legii de drept substanţial, fără a încuviinţa o expertiză tehnică contabilă care să verifice existenţa facturilor fiscale ce confirmă sumele datorate şi fără a verifica plata către bugetul de stat a Taxei pe Valoarea Adăugata, instanţele de judecată au stabilit plata sumei de bani de 295.248,72 RON în apel şi de 476.522,67 RON la prima instanţă, a mai susţinut recurenta-pârâtă.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să conteste afirmaţia instanţei de fond, potrivit căreia, lucrările pe care le-a invocat nu au fost consemnate în înscrisuri. A mai arătat că instanţa de apel a respins apărările cu aceeaşi susţinere, arătând că valorile indicate de către apelantă nu sunt susţinute de probe, că lucrările de remediere nu sunt consemnate în înscrisuri asumate de ambele părţi, fără a încuviinţa administrarea probelor solicitate.

Recurenta-pârâtă a arătat că a învederat instanţei de apel faptul că lucrările de remediere sau pentru finalizarea şcolilor nu puteau fi consemnate în înscrisuri asumate de ambele părţi, întrucât intimata părăsise şantierele de lucru încă din septembrie 2012. Cum intimata-reclamanta a abandonat în mod voit lucrările, pentru a se proteja prin solicitarea deschiderii procedurii insolvenţei la data de 30.01.2013, nu mai exista pentru pârâtă, ulterior anului 2013, nicio posibilitate pentru a solicita acceptul privind efectuarea remedierilor.

S-a mai susţinut că înscrisurile ce vizau remedierile nu puteau fi semnate de constructor, proiectant şi dirigintele de şantier, întrucât nu exista cadrul legal care să permită acestora să confirme lucrări de reparaţii pentru eliminarea lucrărilor neconforme sau executate necorespunzător/nefinalizate. Întemeind motivaţia respingerii probelor pe care le-a depus şi care vizau remedierile efectuate pe lipsa însuşirii înscrisurilor sub semnătură de reclamant, proiectant şi diriginte de şantier, instanţele au înlăturat probe fără a se întemeia pe o dispoziţie legală sau prin aplicarea unor norme străine cauzei.

În mod nelegal, instanţele de fond şi de apel au admis pretenţiile intimatei-reclamante, apreciind, cu încălcarea dispoziţiei contractuale prevăzute la art. 4.2 şi art. 4.5, că lipsa situaţiilor de lucrări, pe care intimata avea obligaţia să i le înainteze la sfârşitul fiecărei luni în care executa lucrări, nu determina lipsa obligaţiei de plata a preţului, a mai arătat recurenta.

Evocând dispoziţiile art. 1270 C. civ., potrivit cărora contractul are putere de lege, recurenta-pârâtă a susţinut că intimata-reclamantă nu a facturat lucrările pretinse la plată şi nu a prezentat pârâtei situaţiile de lucrări, semnate de dirigintele de şantier, la sfârşitul fiecărei luni în care s-au efectuat lucrări, contrar dispoziţiilor art. 4.2 şi art. 4.5 din contract. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au nesocotit dispoziţia legală care obligă părţile la aplicarea în cauză a dispoziţiei contractuale şi nu a normelor de drept comun.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel, pentru obiectivul scoala Jaristea, a dispus restituirea garanţiei de bună execuţie în sumă de 51.372,37 RON, deşi intimata-reclamanta nu a îndeplinit obligaţia de garantare a lucrărilor între recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia finală. S-a susţinut că instanţele de fond şi de apel au nesocotit dispoziţiile art. 1350 C. civ. privind executarea obligaţiilor contractate şi art. 1404 alin. (2) C. civ., care prevăd că atunci când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment (în speţa de faţă realizarea recepţiei finale) într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă.

În acest context, s-a menţionat că obligaţia intimatei era să asigure garanţia lucrărilor între 29.09.2012, data recepţiei la terminarea lucrărilor şi 22.11.2013, data recepţiei finale, subliniind că, din cauza intrării in insolvenţă în data de 30.01.2013, intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de garantare a lucrărilor, obligaţie ce a fost îndeplinită de recurentă.

După evocarea dispoziţiilor art. 1860 alin. (1) C. civ., care prevăd ca anterior recepţiei, dacă lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a efectuat lucrarea este dator să o refacă pe cheltuiala sa, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a aplicat în cauză un text de lege străin dispoziţiilor art. 1350, art. 1404 alin. (2) şi art. 1860 alin. (1) C. civ., stabilind că deşi partea adversă nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să i se restituie garanţia de bună execuţie în valoare de 51.372.37 RON.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat în baza art. 496 C. proc. civ. admiterea recursului, în temeiul art. 488 pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate şi în temeiul art. 497 C. proc. civ. trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel sau primei instanţe care a judecat fondul având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea transmisă prin poştă la 4 septembrie 2017, intimata-reclamantă a prezentat apărările sale în raport de motivele de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă, depunând la dosar înscrisul intitulat "Centralizatorul lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. în luna decembrie 2012". Totodată, a precizat că îşi exprimă acordul ca, în situaţia admiterii în principiu, recursul să fie soluţionat de către completul de filtru, conform art. 493 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, transmis prin poştă la 21 septembrie 2017, recurenta-pârâtă a răspuns apărărilor intimatei-reclamante, solicitând, în esenţă, admiterea recursului, în baza art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate şi, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel sau primei instanţe care a judecat fondul, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Totodată, a precizat că îşi exprimă acordul ca, în situaţia admiterii în principiu, recursul să fie soluţionat de către completul de filtru, conform art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Recurenta-pârâtă a transmis la dosarul cauzei, la data de 14 decembrie 2017, prin poştă, punct de vedere la raport, evidenţiind dispoziţiile art. 98 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 99 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că pretenţiile financiare din cererea introductivă de instanţă solicitate prin capete de cerere considerate principale derivă din aceleaşi contracte încheiate cu ministerul in temeiul asocierii, iar pretenţiile financiare temei al stabilirii competenţei îşi au izvorul în plăţile efectuate de minister în temeiul contractelor precizate în cererea de chemare în judecată. In toate ipotezele, solicitarea plăţilor pentru lucrări executate sau restituirea garanţiilor reţinute pentru lucrările executat se întemeiază pe aceleaşi fapte, au acelaşi temei juridic şi acelaşi scop al voinţei reclamantului.

S-a arătat că nu a fost motivată sub niciun aspect concluzia reţinută în raport prin care a fost extinsă interpretarea corectă a stabilirii competenţei în cazul existenţei mai multor capete de cerere şi la stabilirea legalităţii căilor de atac.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în cazul existenţei în cererea introductivă a mai multor capete principale de cerere, dispoziţiile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. trebuiesc aplicate strict la stabilirea competentei materiale a instanţei de judecata, textele de lege invocate în raport fiind limitate la stabilirea competenţei de judecată a cauzei. Pentru stabilirea legalităţii căilor de atac trebuie avută în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin aplicarea principiul cumulului pretenţiilor formulate prin fiecare capăt principal de cerere.

În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că recursul este admisibil, întrucât valoarea cumulată a capetelor principale ale cererii de chemare în judecată depăşesc valoarea prag de 1.000.000 RON, prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

Totodată, dispoziţiile art. 99 alin. (1) teza I din C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte", iar alin. (2) din acelaşi cod stipulează că "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

Astfel, în cazul formulării mai multor capete de cerere principale, determinarea competenţei nu se face prin cumularea valorii cererilor deduse judecăţii, ci prin raportare la valoarea fiecărui capăt de cerere în parte, valoare care va fi avută în vedere şi la stabilirea căilor de atac.

În raport de aceste texte legale, competenţa după valoare se determină în funcţie de acea pretenţie care are valoarea cea mai ridicată.

Întrucât au fost formulate capete de cerere distincte prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 399.932,01 RON, cu titlu de lucrări de construcţii executate pentru Şcoli 3, plus dobândă legală aferentă calculată conform articolului 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, de la data refuzului recepţiei lucrărilor şi până la data plăţii, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 197.100,39 RON, cu titlu de garanţie de 5% reţinută din suma facturată pentru Şcoli 3, valoarea facturată fiind de 3.942.007,74 RON, suma de 35.545,95 RON, cu titlu de garanţie de 5% reţinută din suma facturată pentru Scoli 4 (valoarea facturată a fost de 710.919,04 RON), 434.193,97 RON, cu titlu de garanţie de 10% reţinută din valoarea lucrărilor executate de reclamantă, facturate şi nefacturate (în total 4.341.939,75 RON, din care 3.942.007,74 RON, suma facturată şi 399.932,01 RON sumă nefacturată) pentru Şcoli 3, suma de 71.091,90 RON cu titlu de garanţie de 10% reţinută din valoarea lucrărilor executate şi facturate de 710.919,04 RON pentru Şcoli 4, se reţine că acestea au natura unor capete de cerere principale.

Potrivit art. 101 alin. (1) din C. proc. civ., "În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii."

Conform dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

În speţă, se constată că valoarea niciunuia dintre capetele de cerere principale nu se situează peste pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Este de menţionat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reţine că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, s-a menţionat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 13 martie 2014, decizia recurată a fost pronunţată, în faza procesuală a apelului, la data de 24 mai 2017, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Faţă de cele anterior arătate, se constată că, de la data introducerii acţiunii şi până la data soluţionării definitive a cauzei - 24 mai 2017, textul legal incident s-a bucurat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi dispozitivul deciziei atacate cuprinde menţiunea cu drept de recurs, în sensul că decizia pronunţată de instanţa de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, menţiunea inexactă nu îndreptăţeşte recurenta să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege.

În egală măsură, este de menţionat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Cât priveşte susţinerile recurentei-pârâte exprimate în punctul de vedere la raport, acestea nu pot fi primite faţă de prevederile art. 98 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., art. 99, art. 101 alin. (1) din acelaşi cod prin raportare la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reţinându-se că nu se poate efectua un cumul al valorilor capetelor principale de cerere, din moment ce fiecare capăt principal are propria sa individualitate.

Or, este de natura evidenţei că în situaţia în care valoarea fiecărui capăt principal de cerere în parte este luată în considerare pentru stabilirea competentei instanţei, tot această valoare trebuie avută în vedere şi la stabilirea cailor de atac.

Prin urmare, aserţiunile recurentei-pârâte exprimate în punctul de vedere la raport în sensul că pentru stabilirea legalităţii căilor de atac trebuie avută în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin aplicarea principiul cumulului pretenţiilor formulate prin fiecare capăt principal de cerere, nu pot fi primite neavând o susţinere legală.

Aşa fiind, raportând datele speţei la dispoziţiile legale evocate şi la pretenţiile pecuniare formulate în cauză, recursul este inadmisibil, întrucât valoarea niciunuia dintre capetele principale ale cererii de chemare în judecată nu se află peste plafonul de 1.000.000 RON, prevăzut de lege.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 494/2017 din 24 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.