Claim for return of nationalized vessels rejected for lack of possession, vindication action dismissed

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub număr de dosar x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Căpitănia Zonală Galaţi, reprezentată de Autoritatea Navală Română, Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi Administraţia Finanţelor Publice Galaţi, solicitând instanţei restituirea în natură a pontonului gruie "B." şi a remorcherului "C.", aflate ilegal în proprietatea Căpităniei Zonale Galaţi, în urma naţionalizării în baza Legii nr. 119/1948, sau plata echivalentului în RON a sumei de 5.000.000 EUR, contravaloarea celor două bunuri.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 10/2001.

La termenul din 20 martie 2013, Tribunalul Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, iar prin sentinţa civilă nr. 629 din 20 martie 2013 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub acelaşi număr x/2012.

Autoritatea Navală Română a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La termenul din 19 iunie 2015, reclamantul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi, excepţie care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 7844 din 28 august 2015, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Galaţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub număr de dosar x/2012

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii.

Pentru termenul din 16 decembrie 2015, reclamantul a depus precizări prin care a înţeles să completeze şi să modifice cererea de chemare în judecată, arătând că doreşte să se judece în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Navală Română şi Căpitănia Zonală Galaţi.

Totodată, reclamantul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Galaţi, susţinând că, în speţă, competenţa ar aparţine Tribunalului Tulcea, deoarece a fost formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 4 februarie 2016, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Galaţi.

La termenul din 18.03.2016, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin încheierea din 12.07.2016, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii.

În motivare, instanţa a reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiect al legii reparatorii numai bunurile imobile, aşa cum sunt ele definite prin art. 6 din lege. Textul arătat stabileşte că pot fi acordate măsuri reparatorii pentru terenuri, cu sau fără construcţii, precum şi pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii.

Potrivit art. 539 C. civ., bunurile mobile sunt bunurile pe care legea nu le consideră imobile, iar navele nu se regăsesc printre bunurile imobile prevăzute de art. 537 şi 538 C. civ.

De altfel, chiar dacă este abrogat, Codul comercial prevedea în art. 490 că navele sunt bunuri mobile.

În condiţiile în care cele două nave sunt considerate bunuri mobile şi neputând fi încadrate în bunurile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat că bunurile revendicate de reclamant nu ar fi putut face obiectul unei cereri întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Autoritatea Navală Română a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

La termenul din 30.09.2016, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Navale Române.

Prin sentinţa civilă nr. 1049 din 19 octombrie 2017, Tribunalul Galaţi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Navală Română şi a respins cererea împotriva acestei pârâte ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Căpitănia Zonală Galaţi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

În motivare, s-a reţinut că reclamantul este moştenitorul defunctului D., fiind nepotul acestuia.

Defunctul D. a fost proprietarul celor două bunuri revendicate, respectiv pontonul gruie "B." şi remorcherul "C.".

În temeiul Legii nr. 119/1948, cele două nave au fost naţionalizate, ele figurând la poziţiile 22 şi 77 din anexa la lege. Naţionalizarea a fost concretizată prin încheierea proceselor-verbale nr. x şi 2526 din 07.07.1948.

Din relaţiile furnizate de Autoritatea Navală Română şi Căpitănia Zonală Galaţi, dovedite prin înscrisurile anexate răspunsului, instanţa a considerat că atât pontonul gruie "B.", cât şi remorcherul "C.", în momentul naţionalizării nu se mai aflau în posesia moştenitorilor defunctului D.. Aceste nave se aflau în Yugoslavia, la Belgrad, fiind luate şi folosite de Statul yugoslav.

Aceste nave nu au mai fost niciodată restituite de Statul yugoslav moştenitorilor defunctului D. sau Statului Român, motiv pentru care, în anul 1977, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă, au fost scoase din evidenţele Căpităniei Portului Galaţi.

În drept, s-a arătat că, potrivit art. 563 C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

În cauză, având în vedere că bunurile nu mai există, reclamantul ar avea dreptul doar la despăgubiri.

Or, în situaţia în care bunul revendicat nu mai există şi se solicită despăgubiri, calitate procesuală pasivă o are Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi nu o altă persoană juridică.

Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Navală Română şi a respins cererea faţă de aceasta ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă

Pe fondul cauzei, Tribunalul Galaţi a reţinut că una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare este ca reclamantul să dovedească că este proprietarul bunurilor revendicate.

Or, în cauză, s-a constatat că, prin procesele-verbale nr. x şi 2526 din 07.07.1948, cele două nave au ieşit din patrimoniul autorului reclamantului şi au intrat în patrimoniul Statului Român. Aşadar, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată autorul reclamantului nu mai avea calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, astfel încât nici reclamantul nu poate avea calitatea de proprietar.

În aceste condiţii, pentru dovedirea calităţii de proprietar, s-a considerat că reclamantul ar fi trebuit să solicite anterior promovării acestei acţiuni nulitatea absolută a proceselor-verbale nr. x şi 2526 din 07.07.1948.

În cadrul acţiunii în constatarea nulităţii celor două procese-verbale reclamantul ar fi trebuit să dovedească preluarea abuzivă a bunurilor şi cauza imorală gravă sau frauda la lege, care ar duce la nulitatea naţionalizării. De asemenea, reclamantul ar fi trebuit să probeze că prin naţionalizare ar fi fost prejudiciat în posibilitatea pe care ar fi avut-o de a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a navelor de la Statul yugoslav, având în vedere că la momentul naţionalizării navele se aflau de 3 ani la dispoziţia Statului yugoslav.

În lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea absolută a proceselor-verbale nr. x şi 2526 din 07.07.1948, Tribunalul Galaţi a considerat că reclamantul nu poate dovedi calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, atât timp cât autorul său a pierdut proprietatea bunurilor prin naţionalizare.

Pentru aceste motive, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile pentru exercitarea acţiunii în revendicare, instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 1049 din 19 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, reclamantul A. a declarant apel, care, prin decizia civilă nr. 23/A din 7 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, având în vedere şi prevederile art. 425 lit. b) din Noul C. proc. civ., a înlăturat critica apelantului vizând împrejurarea că hotărârea instanţei de fond nu respectă dispoziţiile legale referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti, arătând că motivarea unei hotărâri judecătoreşti este considerată realizată şi atunci când instanţa, deşi a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce au fost supuse judecăţii, permiţând astfel exercitarea controlului judiciar.

Mai mult, s-a arătat că instanţa de apel cu ocazia exercitării controlului judiciar în mod devolutiv poate analiza şi complini eventualele lipsuri vizând temeinicia şi legalitatea acestuia, în raport de probele administrate şi motivele invocate.

Reţinerea tribunalului în sensul că bunurile au fost proprietatea lui D., iar reclamantul are calitatea de succesor al acestuia, sunt aspecte ce nu contrazic ideea că reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunurilor pentru că se menţionează expres că această calitate a reclamantului nu există la momentul promovării acţiunii de faţă, proprietatea fiind pierdută de autorii reclamantului în anul 1948.

Astfel, s-a apreciat că hotărârea instanţei de fond nu prezintă nicio contradicţie în motivarea soluţiei cu privire la aceste aspecte şi nu poate fi sancţionată pe acest motiv.

În concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, curtea de apel a arătat că moştenitorii defunctului D. (autorii reclamantului) au pierdut proprietatea asupra celor două bunuri revendicate în anul 1948, prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948, dar, în acord cu legiuitorul român de după anul 1990, cu jurisprudenţa naţională şi a CEDO, precum şi cu poziţia exprimată de reclamant, această naţionalizare are un caracter abuziv în ceea ce priveşte pierderea/preluarea dreptului de proprietate.

În această situaţie, dreptul de proprietate nu s-a transmis legal Statului Român, rămânând în continuare în patrimoniul persoanelor faţă de care s-a dispus naţionalizarea şi fiind transmis ulterior mortis causa reclamantului-apelant.

În aceste condiţii, contrar celor reţinute de Tribunalul Galaţi, instanţa de apel a apreciat că, pentru a se dispune o eventuală admitere a acţiunii în revendicare, nu era necesar ca, în prealabil, să se dispună anularea proceselor-verbale nr. x/1948 şi nr. y/1948 privind trecerea celor două bunuri din proprietatea moştenitorilor defunctului D. în proprietatea Statului, în baza Decretului nr. 119/1948.

Totuşi, acţiunea în revendicare mobiliară de faţă nu ar putea fi primită, având în vedere celelalte argumente ale instanţei de fond, respectiv faptul că la acest moment, ca şi la momentul aplicării Decretului nr. 119/1948, bunurile nu se află/nu se aflau/nu s-au aflat niciodată în posesia Statului Român.

Cele două bunuri revendicate sunt bunuri mobile, conform dispoziţiilor art. 490 Codul comercial, astfel că retrocedarea proprietăţii/stabilirea de măsuri compensatorii nu se poate face în baza legilor speciale emise de Stat după anul 1990, cum ar fi Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare etc., ci doar prin admiterea unei acţiuni în revendicare promovată pe calea dreptului comun, aşa cum este şi cea de faţă.

Mai mult decât atât, prin sentinţa civilă nr. 2343 din 23 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin neapelare, o cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la aceleaşi nave a fost respinsă ca urmare a faptului că reclamantul A. nu a formulat niciodată notificarea prevăzută de legea specială, ci s-a adresat direct instanţei de judecată.

Instanţa de apel a amintit că acţiunea în revendicare este acţiunea promovată de proprietarul neposesor (în speţă reclamantul-apelant) împotriva posesorului neproprietar.

Aşa cum şi tribunalul a arătat, cu procesele-verbale nr. x/1948 şi nr. y/1948 de preluare a proprietăţii în baza Decretului nr. 119/1948, cu fişa de evidenţă a vasului C. din data de 6.09.1951, cu fişa de evidenţă a vasului B. din data de 24.05.1951, cu adresa nr. x/16.08.1948 a Direcţiei Marinei Comerciale - Căpitănia Portului Galaţi, dar mai ales cu fişele matricole ale celor două nave revendicate, s-a dovedit că nici la momentul preluării abuzive a bunurilor de către Statul Român, nici ulterior, până la data de 15.03.1977 şi, respectiv, de 2.02.1977 (când vasele au fost scoase din evidenţele Căpităniei Portului Galaţi - ceea ce echivalează cu pierderea proprietăţii) pârâţii Căpitănia Zonală Galaţi şi Statul Român nu au fost posesorii vaselor, ele rămânând în posesia fostului Stat Yugoslavia.

În aceste condiţii, s-a reţinut că pârâţii Căpitănia Zonală Galaţi şi Statul Român nu pot fi obligaţi să restituie reclamantului (nici măcar prin echivalent) cele două vase, întrucât nu au avut şi nu au la momentul promovării acţiunii de faţă sau a soluţionării ei posesia, ci Yugoslavia, acest din urmă stat putând fi obligat la restituirea bunurilor către proprietar.

Aşa fiind, s-a apreciat că acţiunea civilă în revendicare mobiliară a celor două vase este nefondată în raport cu pârâţii Căpitănia Zonală Galaţi şi Statul Român, întrucât pârâţii, chiar şi ca persoane care au preluat vremelnic şi abuziv proprietatea, nu sunt posesorii bunurilor revendicate, ceea ce face imposibilă admiterea acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 480 vechiul C. civ. sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Chiar dacă naţionalizarea a fost făcută de Statul Român, chiar dacă acesta a preluat abuziv proprietatea şi nu s-a comportat, alături de Căpitănia Zonală Galaţi, ca un proprietar diligent, în sensul că nu a preluat posesia navelor de la Statul Yugoslav, ci s-a mulţumit să renunţe la dreptul de proprietate prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 443/1972, acest fapt nu înseamnă că nu mai sunt aplicabile regulile analizării temeiniciei unei acţiuni în revendicare (mobiliară sau imobiliară) privind posesia bunurilor revendicate.

Având în vedere că acţiunea în revendicare nu este fondată pentru lipsa calităţii de posesor neproprietar a pârâţilor Căpitănia Zonală Galaţi şi Statului Român, curtea de apel nu a putut dispune recunoaşterea dreptului reclamantului de a primi valoarea bănească a celor două vase, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Aşa cum şi Tribunalul Galaţi a arătat, pârâta Autoritatea Navală Română nu are calitate procesuală pasivă doar pentru simplul fapt că este autoritatea în subordinea căreia se află pârâta Căpitănia Zonală Galaţi, aceasta din urmă având personalitate juridică distinctă de Autoritatea Navală Română, iar Autoritatea nu este detentorul/posesorul bunurilor revendicate.

Cu privire la aspectele dacă autorului reclamantului, D., îi erau aplicabile sau nu dispoziţiile Decretului nr. 119/1948 sau dacă restituirea celorlalte bunuri imobile naţionalizate s-a făcut sau nu în baza Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că acestea nu au nicio relevanţă în prezenta cauză, care este o acţiune în revendicare (de altfel, dacă s-ar fi considerat că este o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, s-ar fi invocat, ca şi în dosarul nr. x/2012 în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2343/23.11.2012 a Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa notificării şi neparcurgerea procedurii administrative în faţa deţinătorului bunului revendicat pe norma juridică specială).

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, recurentul-reclamant A. a declarat recurs.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. 1865, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare.

În opinia recurentului, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, străine de cele aplicabile în cauză, instanţa a schimbat înţelesul neîndoielnic al unor acte depuse în dosar, hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după un scurt istoric al cauzei, recurentul-reclamant critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că aceasta nu cuprinde motivele de drept material sau procedural care au format convingerea instanţei de apel, având în vedere invocarea dispoziţiilor art. 9, art. 477, art. 480 şi ale 425 C. proc. civ. (forma în vigoare din anul 2013), în condiţiile în care prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanţelor de judecată în anul 2012 şi, indiferent de momentul la care se soluţionează definitiv, căilor de atac trebuia să li se aplice C. proc. civ. anterior.

Astfel, apreciază recurentul, invocarea altor texte de lege, fără incidenţă în cauză, nu echivalează cu o motivare corectă şi completă a hotărârii.

Totodată, arată recurentul-reclamant, în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel şi atunci când a respins solicitarea sa de a completa probele administrate la instanţa de fond. La termenul de judecată din 07.02.2018, apelantul, prin apărător, a solicitat ca instanţa să primească, în susţinerea motivelor de apel, câteva înscrisuri (fiindcă necesitatea depunerii acelor înscrisuri a rezultat din dezbateri şi erau necesare soluţionării cauzei) care făceau dovada posesiei Statului Român sau fostului proprietar asupra bunurilor.

Deşi era incident C. proc. civ. din 1865, care prevedea posibilitatea depunerii înscrisurilor, conform dispoziţiilor art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel l-a decăzut din probă cu motivarea că a solicitat administrarea probei cu acte noi la primul termen de judecată în apel (pct. 10.3 din motivarea deciziei pronunţată în apel).

Instanţa de apel, consideră recurentul, a refuzat netemeinic depunerea unor înscrisuri în susţinerea motivelor de apel.

Înscrisurile aflate la dosar, pe care le detaliază în cuprinsul cererii de recurs (fişe de evidenţă a vaselor aflate în discuţie, fişe matricole etc.), inclusiv raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond, relevă o situaţie contrară celei reţinute de instanţa de apel (anexele 12.13-12.15, 12.21 si 12.22 la raportul de expertiză), în sensul că, arată recurentul, nimic nu dovedeşte posesia statului yugoslav asupra navelor. Faptul că acestea desfăşurau operaţiuni navale pe diverse sectoare de Dunăre nu înseamnă că se schimbase regimul proprietăţii.

Calitatea de posesor a unui bun mobil nu se stabileşte doar în considerarea locului unde se află acel bun. E incorectă abordarea instanţei de a reţine toate exigenţele de la bunurile imobile referitoare la noţiunea de posesor, întrucât trebuiau analizate particularităţile aplicabile unui bun mobil de această natură.

Poate în anul 1945 navele în litigiu au operat şi în sectorul de Dunăre yugoslav, dar acest aspect, arată recurentul, nu înseamnă că fostul proprietar, D., a pierdut atunci proprietatea. Proprietatea a pierdut-o în anul 1948 la naţionalizare. Dacă, după anul 1948, statul român şi-a dat acordul ca navele să opereze în continuare tot pe sectorul fluvial yugoslav nu înseamnă, de asemenea, că a pierdut proprietatea.

Dacă statul român ar fi pierdut proprietatea asupra navelor nu mai avea nicio raţiune demersul acestuia pentru casare din anul 1977. Menţiunile din fişele matricole ale navelor, înscrise în anul 1977, dovedesc doar faptul că statul român nu s-a îngrijit ca un adevărat proprietar de bunurile pe care şi le-a apropriat prin naţionalizare.

Referitor la inexistenţa despăgubirilor acordate proprietarului cu ocazia naţionalizării, pentru că s-a apreciat că navele nu mai există, fiind radiate şi din evidenţele portuare în anul 1977, în cauză s-a încuviinţat efectuarea unei expertize în specialitatea navală pentru stabilirea valorii în echivalent. Niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni asupra raportului de expertiză.

Art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia CEDO arată că în sfera noţiunii de "bun" intră atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile, dar şi drepturi de creanţă, drepturi reale etc., în sensul larg al noţiunii şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa.

Fiindcă repararea prejudiciului nu mai este efectiv posibil a se realiza în natură, recurentul-reclamant apreciază că aceasta urmează a se face în echivalent valoric, la valoarea stabilită de expert.

Intimata-pârâtă Autoritatea Navală Română Constanţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Finanţelor Publice Galaţi a formulat întâmpinare prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările intimatelor formulate prin întâmpinări, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea este nelegală când:

"nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia recurată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

Din interpretarea textului de lege menţionat rezultă că procesele începute anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 sunt guvernate de dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Aşadar, prezentul litigiu a fost iniţiat în 2012, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 şi, prin urmare, dispoziţiile acestui cod vor guverna toate actele de procedură legate de acesta, inclusiv cererile incidentale şi căile de atac.

Se constată însă că prevederile din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, reţinute în motivare de instanţa de apel, nu cuprind nicio diferenţă de substanţă cu cele care îşi au corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speţei), astfel că, în raport de raţionamentul logico-juridic al instanţei, de argumentele care au stat la bază, soluţia adoptată ar fi fost aceeaşi indiferent de legea aplicabilă.

Recurentul nu se poate prevala de faptul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele de drept material sau procedural care au format convingerea instanţei de apel, având în vedere invocarea dispoziţiilor art. 9, art. 477, art. 480 şi ale 425 C. proc. civ. (forma în vigoare din anul 2013), în condiţiile în care prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanţelor de judecată în anul 2012 şi ar fi fost aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. din 1865, întrucât ambele actele normative conţin reglementări similare cu privire la aspectele semnalate (principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, soluţiile instanţei de apel, elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină motivarea unei hotărâri etc.). Aşadar, simpla eroare materială de redactare a deciziei prin indicarea unor texte legale corespondente din noul C. proc. civ. nu este de natură a atrage cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. 1865.

Această concluzie îşi menţine valabilitatea şi în privinţa dispoziţiei de respingere a încuviinţării probei cu înscrisurile depuse de reclamantul-apelant la primul termen de judecată în apel, deoarece art. 292 alin. (1) din C. proc. civ. 1865 prevede că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare". Ca urmare, instanţa de apel în mod legal a reţinut, în limitele marjei sale de apreciere, că înscrisurile suplimentare depuse de apelant nu sunt utile cauzei, necesitatea administrării lor nerezultând din dezbateri.

Contrar susţinerilor recurentului, în speţă, instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele motivelor de apel formulate, respectând prevederile art. 295 C. proc. civ., stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele, în raport de probele administrate şi de particularităţile speţei.

Instanţa de apel are plenitudine de apreciere în evaluarea probelor administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză sau de administrare a probatoriului.

Instanţa de apel a constatat că bunurile revendicate, pontonul gruie "B." şi remorcherul "C.", au fost proprietatea lui D., iar reclamantul are calitatea de succesor al acestuia.

Moştenitorii defunctului D. (autorii reclamantului) au pierdut proprietatea asupra celor două bunuri revendicate în anul 1948, prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948.

Este esenţial de amintit că acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să conchidă că, în speţă, nici la momentul preluării abuzive de către Statul Român, nici ulterior, Statul Român nu a fost posesorul navelor, acestea rămânând în posesia fostului Stat Yugoslav. Navele în discuţie nu au fost niciodată restituite către Statul Român, astfel că, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă, acestea au fost scoase din evidenţa Căpităniei Portului Galaţi.

Împrejurarea că bunurile mobile (cele două nave fiind considerate bunuri mobile de art. 490 Codul comercial) au căzut sub incidenţa Legii nr. 119/1948, nu echivalează cu deţinerea sau exercitarea la vreun moment de către Statul Român a posesiei asupra acestor bunuri, întrucât prin efectul naţionalizării pârâtul Statul Român nu a devenit în mod automat posesor al navelor.

Astfel, simpla speranţă de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a acestuia, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, nu face ca acţiunea în revendicare să devină fondată, câtă vreme pârâţii Căpitănia Zonală Galaţi şi Statul Român nu au fost posesori ai vaselor, bunurile revendicate rămânând în posesia fostului Stat Yugoslavia.

Se impune precizarea că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, hotărârea este nelegală:

"când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Deşi recurentul a invocat pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. 1865, se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât recurentul nu a arătat care este actul juridic dedus judecăţii şi în ce constă interpretarea greşită a acestuia în sensul textului legal evocat, ci a antamat probleme ce ţin de modalitatea de interpretare a probelor (fişe de evidenţă/matricole, procese-verbale, raport de expertiză etc.), inclusiv sub aspectul posesiei, ca stare de fapt.

Este de amintit că art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865 se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, şi nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică de înscris, ca mijloc de probă.

O reanalizare a situaţiei de fapt la care tinde în realitate recurentul-reclamant nu justifică nici invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii, recurentul aducând în discuţie chestiuni de fond a căror analiză, astfel cum s-a arătat, excedează competenţei instanţei de recurs.

Prin urmare, nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, cu atât mai mult cu cât se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale acestuia (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.

Vor fi respinse de plano criticile de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ. 1865, reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.

Pentru argumentele înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. 1865 invocate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 23/A din 7 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2018.