Appeal against rejection of annulment action: Inadmissibility under prior law and annulment for non-payment of judicial fee

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 194/F/26.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate acţiunile în anulare formulate de reclamanta-pârâtă A. şi de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei arbitrale nr. 32/28.03.2017 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2015 şi a respins ca nefondată cererea A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 194/F/26.09.2017, ambele părţi au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, A. a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii sale în anulare, anulării în parte a hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivare, a prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că sentinţa atacată este nelegală.

Astfel, a arătat că, deşi prin cererea reconvenţională formulată de S.C. B. S.R.L. s-a solicitat obligarea sa la plata sumei de 74.785,14 euro, cu titlu de despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, tribunalul arbitral a calificat această cerere ca fiind una de reducere proporţională a preţului, a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat-o la plata sumei de 18.859,14 euro către pârâta-reclamantă.

Or, în ipoteza în care ar fi constatat că pârâta-reclamantă nu a indicat temeiul juridic corect pentru susţinerea pretenţiilor sale, instanţa arbitrală trebuia să respingă cererea reconvenţională, iar nu să procedeze la recalificarea pretenţiilor, acordând astfel altceva decât s-a solicitat.

În acest context, a arătat că tribunalul arbitral a încălcat şi prevederile art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., atât timp cât recalificarea pe care a realizat-o nu a fost pusă în discuţia părţilor.

În continuare, a arătat că remediile prevăzute de art. 1.710 C. civ. reprezintă opţiuni ale cumpărătorului, instanţa neputându-se substitui dreptului acestuia de a alege una dintre respectivele măsuri, dar şi că aceste remedii sunt diferite de daunele-interese care, potrivit art. 1.712 C. civ., pot fi acordate doar în ipoteza în care viciile bunului vândut erau cunoscute de vânzător la data încheierii contractului.

Aşa fiind, în absenţa solicitării exprese a părţii, tribunalul arbitral nu avea posibilitatea să aplice cumulativ remediile prevăzute de art. 1.710 şi 1.712 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu au fost administrate probe cu privire la cunoaşterea viciilor la momentul încheierii contractului.

În opinia recurentei, înlăturându-i criticile cu privire la acest aspect, cu motivarea că instanţa arbitrală nu a făcut decât să aplice textul de lege care corespunde situaţiei de fapt, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.

A mai arătat această recurentă că prima instanţă a înlăturat nelegal criticile vizând încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., raportat la decăderea pârâtei din dreptul de a formula pretenţii în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.

În acest sens, a susţinut că, apreciind că dispoziţiile vizând regimul termenelor de decădere nu sunt imperative, curtea de apel a nesocotit art. 2.545 alin. (2) C. civ., potrivit căruia neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, precum şi art. 2.550 C. civ., conform căruia organul jurisdicţional este obligat să invoce din oficiu termenul de decădere, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.

Mai mult, cum în speţă cumpărătorul este un profesionist, devin incidente dispoziţiile art. 1.709 alin. (2) C. civ. care stabilesc un termen de decădere de 2 zile lucrătoare pentru denunţarea viciilor.

Or, curtea de apel nu a analizat pe fond aceste critici, astfel că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai susţinut această recurentă că, apreciind că dispoziţiile art. 1.350, 1.355, 1.357 şi 1.534 C. civ. nu sunt imperative, curtea de apel a respins de plano criticile vizând încălcarea de tribunalul arbitral a prevederilor legale vizând răspunderea contractuală, condiţiile acesteia şi exonerarea de răspundere.

În continuare, a arătat că art. 1.355 C. civ., potrivit căruia "nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă", evidenţiază caracterul imperativ al reglementării legale a răspunderii şi a prezentat pe larg argumentele pentru care, contrar aprecierilor tribunalului arbitral, neanalizate de curtea de apel, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale contractuale, nefiind făcută dovada niciunei fapte ilicite sau a legăturii de cauzalitate între livrarea purceilor şi îmbolnăvirea acestora sau a altor animale aparţinând pârâtei.

În final, a susţinut că, atât timp cât ambele acţiuni în anulare au fost respinse, curtea de apel trebuia să îi acorde cheltuieli de judecată, cel puţin în parte.

În acest sens, a arătat că, raportat la cuantumul pretenţiilor contestate, curtea de apel trebuia să îi acorde cheltuieli de judecată în cuantum de 90% din suma solicitată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea sa de recurs, S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, admiterea acţiunii sale în anulare, anularea în parte a hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii cererii arbitrale (cu consecinţa stornării întregii sume aferente transportului a 710 purcei şi a costurilor facturate suplimentar în mod nejustificat), precum şi a admiterii cererii reconvenţionale şi obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 55.926 euro, cu titlu de prejudiciu rezultat din sacrificarea scrofiţelor de reproducţie la preţ de porc gras şi a sumei de 123.746 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat pentru un an, prin sacrificarea celor 170 de scrofiţe; a mai solicitat obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi normele de drept material vizând răspunderea civilă contractuală; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs invocat, a arătat că, apreciind că nerespectarea normelor de procedură imperative nu poate constitui motiv de anulare a sentinţei arbitrale, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În acest context, a evocat dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţia României şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a susţinut că tribunalul arbitral i-a încălcat dreptul la apărare.

Astfel, a arătat că, deşi prin încheierea din data de 09.12.2016 a respins ca nefiind utilă cauzei proba cu expertiză, pe care a solicitat-o, tribunalul arbitral a respins capetele de cerere privind beneficiul nerealizat, apreciind că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între infestarea cu APP şi sacrificarea celor 170 de scrofiţe, pentru aceasta fiind necesară proba cu expertiză, care nu ar fi fost solicitată şi, mai mult, că nu a fost de acord cu administrarea acestei probe, cu toate că tribunalul a propus-o în repetate rânduri.

În opinia acestei recurente, reţinerea în considerentele hotărârii arbitrale a unei situaţii false constituie o gravă încălcare a ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii, astfel că, în contra celor reţinute prin sentinţa recurată, hotărârea arbitrală a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare şi a egalităţii de tratament a părţilor, fiind lovită de nulitate absolută.

Mai mult, a subliniat că, raportat la specificul arbitrajului, în cadrul căruia arbitrii, în calitatea lor de specialişti reputaţi ai dreptului, trebuie să lămurească toate aspectele cauzei, se impunea, chiar şi din oficiu, să fie administrate toate probele necesare, iar dezlegarea cererii ar fi trebuit să reflecte concluzia desprinsă din analizarea tuturor dovezilor.

De asemenea, a arătat că înscrisurile de natură a demonstra temeinicia pretenţiilor sale au fost depuse la dosar şi discutate în contradictoriu de părţi.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că tribunalul arbitral a încălcat principiul autonomiei de voinţă şi a aplicat efectele răspunderii contractuale contra legii.

În acest sens, a arătat că tribunalul arbitral, cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative vizând libertatea contractuală şi a art. 1.350 C. civ., a admis în tot acţiunea reclamantei-pârâte, în condiţiile în care s-a reţinut culpa contractuală a acesteia şi faptul că a livrat purcei afectaţi de viciu ascuns, infestând astfel fermele pârâtei-reclamante, iar, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, deşi a reţinut că este întemeiată, nu a dispus repararea integrală a prejudiciului, cu motivarea că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Aşa fiind, a susţinut că în mod nelegal a reţinut curtea de apel că prin hotărârea arbitrală nu s-au nesocotit existenţa principiului autonomiei de voinţă a părţilor, nici dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă contractuală, ci s-a făcut o aplicare a acestora, care ea însăşi nu poate face obiectul controlului judiciar prin intermediul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recursurile au fost depuse la Curtea de Apel Bucureşti.

Fiecare parte a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de adversar.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor prin încheierea din 12.06.2018; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.694 RON, calculată conform art. 26 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei .

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, până la termenul de judecată stabilit în cauză, respectiv 20.11.2018, instanţa supremă, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, urmează să anuleze recursul.

Analizând recursul declarat de către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

În speţă, recursul are ca obiect sentinţa civilă nr. 194/F/26.09.2017, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate acţiunile în anulare formulate de părţi împotriva sentinţei arbitrale nr. 32/28.03.2017, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, pentru unul din motivele prevăzute la lit. a)-i) ale aceluiaşi alineat.

Conform art. 613 alin. (3) C. proc. civ., admiţând acţiunea în anulare, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii sau spre rejudecare tribunalului arbitral, după caz, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în forma în vigoare la data iniţierii procesului, "hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".

Din interpretarea textelor de lege mai sus evocate, rezultă că hotărârile curţii de apel, prin care a fost respinsă acţiunea în anulare, sunt definitive.

Textul art. 613 alin. (4) C. proc. civ. a fost modificat prin art. I pct. 11 din O.U.G. nr. 1/2016, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 17/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196/21.03.2017, în sensul că "hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului."

Însă potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

Prin urmare, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data iniţierii procesului - 16.12.2015, care nu deschideau calea de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care a fost respinsă acţiunea în anulare.

Aşa fiind, deşi sentinţa recurată poartă în dispozitiv menţiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare", faţă de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", aceasta este definitivă de la data pronunţării ei.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 194/F/26.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi, în temeiul art. art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data iniţierii procesului - 16.12.2015, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 194/F/26.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.