Mortgage loan abuse clauses; cassation inadmissibility under value threshold prior to constitutional ruling

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15.10.2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3 teza a II-a, 6.1, 6.3 şi 8.1 din contractul de credit nr. x încheiat între părţi la 20.08.2007; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la modificarea clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contract, în sensul că, începând cu cel de-al doilea an de creditare, variaţia ratei dobânzii să fie raportată la fluctuaţiile indicelui de referinţă LIBOR (la 6 luni sau la 3 luni), în sens crescător sau/şi descrescător, la care se adaugă marja fixă a băncii de 1,0133%, valabilă pe toată durata derulării contractului de credit şi determinată ca diferenţa dintre rata dobânzii iniţiale şi indicele LIBOR de la 20.08.2008; au mai solicitat ca pârâta să fie obligată să emită graficul de plăţi corespunzător ratei dobânzii astfel stabilite şi variaţiei acesteia în timp, precum şi să plătească sumele rezultate din diferenţa de dobândă nedatorată începând cu 20.08.2008, contravaloarea comisionului de procesare de 1.806,43 franci elveţieni, a comisioanelor de administrare reţinute începând cu data de 20.08.2007 şi a penalităţilor de întârziere în cuantumul dobânzii legale; au mai solicitat actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie, de la data reţinerii lor, până la data achitării integrale a debitelor principale datorate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1851/04.02.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale; ca o consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 3454/17.06.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta B., a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei contractuale inserate la art. 4.3 teza a II-a, caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea comisioanelor de procesare şi administrare, inserate la art. 6.1 şi 6.3, caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei care prevede obligaţia împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce priveşte împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă şi a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum şi a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă şi până la data restituirii către reclamant; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.184 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2137A/14.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei din apel, au declarat recurs toate părţile.

Prin memoriul lor de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, au arătat că instanţa de apel nu a stabilit concret efectele juridice ale anulării parţiale a clauzei prevăzute la art. 4.3. din contractul de credit şi nici daunele datorate de pârâtă ca urmare a înlăturării clauzei abuzive, astfel încât hotărârea să fie susceptibilă de executare silită şi predictibilă în ceea ce priveşte obligaţiile dispuse de instanţă.

În acest sens, au susţinut că instanţele de fond nu au analizat efectele juridice ale înlăturării criteriilor de modificare a ratei dobânzii şi daunele cuvenite, fapt ce echivalează cu insuficienta lămurire a situaţiei de fapt şi de drept.

În continuare, au reiterat consideraţiile dezvoltate în motivele de apel cu privire la efectele anulării criteriilor de modificare a ratei dobânzii şi au subliniat că instanţa de apel le-a respins, invocând alin. (2) lit. A) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Or, instanţa de apel trebuia să analizeze cauza prin prisma legislaţiei în vigoare la data semnării contractului de credit nr. x/20.08.2007, iar nu prin prisma unui text de lege introdus prin Legea nr. 363/2007, care a intrat în vigoare ulterior, la 28.12.2007.

Au mai susţinut aceşti recurenţi că decizia atacată nu cuprinde o analiză temeinică a daunelor solicitate în raport cu obligaţia legală prevăzută la art. 14 din Legea nr. 190/1999; de asemenea, instanţa nu a avut în vedere cutuma bancară şi nivelul dobânzii ce i s-ar fi cuvenit în mod legal pârâtei.

În acest context, au arătat că divergenţa dintre părţi viza evidenţierea corectă a marjei, începând cu cel de-al doilea an de creditare, când dobânda a devenit variabilă, ca diferenţa dintre dobânda iniţială şi indicele LIBOR de la acea dată, iar nu de la data adoptării O.U.G. nr. 50/2010, cum a pretins pârâta.

Au mai susţinut recurenţii că modalitatea în care instanţa de apel a apreciat jurisprudenţa C.J.U.E. în materie este discutabilă, atât timp cât problema dedusă judecăţii nu priveşte cuantificarea unor sume de bani, ci stabilirea concretă a efectelor juridice corespunzătoare sancţiunii legale aplicate şi, mai departe, a daunelor.

În opinia recurenţilor, obligând pârâta să restituie sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule, instanţa nu a determinat suficient obligaţia de plată reţinută în sarcina acesteia, întrucât stabilirea daunelor presupune ca ele să fie cel puţin determinabile.

De asemenea, au susţinut că, tot ca urmare a unei interpretări eronate a jurisprudenţei C.J.U.E., instanţa de apel a reţinut că pretenţia vizând obligarea pârâtei la modificarea clauzei inserate la art. 4.3 teza a II-a din contract presupune o modificare pe cale judiciară a contractului, ceea ce ar conduce la încălcarea forţei obligatorii a contractului şi a jurisprudenţei comunitare.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speţă, sunt întrunite condiţiile afirmate de jurisprudenţa C.J.U.E. pentru ca instanţa să fie îndreptăţită să intervină în relaţia dintre părţi.

Au subliniat aceşti recurenţi că, potrivit art. 5 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Or, în speţă, anularea parţială a clauzei inserate la art. 4.3. din contract a condus la imposibilitatea stabilirii ratei dobânzii contractuale, care este de esenţa contractului de credit, împrejurare ce justifică intervenţia instanţei, în vederea restabilirii echilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, prin înlocuirea clauzei abuzive cu o normă de drept supletiv.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său şi respingerii apelului declarat de reclamanţi, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a mai solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată şi întoarcerea executării silite.

Cu titlu preliminar, a arătat că, având în vedere că la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale nu se împlinise termenul de recurs, decizia atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Aceasta, întrucât la momentul publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, hotărârea atacată nu era redactată şi comunicată părţilor, astfel că nu era definitivă prin prisma dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., dreptul la recurs fiind îngrădit de o normă neconstituţională şi putând fi exercitat la data publicării, cu singura condiţie ca termenul de exercitare a acestuia să nu se fi împlinit.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că, reţinând calitatea de consumator a fidejusorului B., instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1, 2 şi 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal a reţinut curtea de apel aplicabilitatea Legii nr. 190/1999, care se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.

În acest context, a arătat şi că, deşi a invocat prin memoriul de apel inaplicabilitatea legii sus-menţionate, instanţa de prim control judiciar nu a arătat motivele pentru care a reţinut că dispoziţiile acesteia sunt incidente în speţă.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.3, 6.1 şi 6.3 din contractul de credit exclusiv din perspectiva incidenţei excepţiei de inadmisibilitate prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, constatând că acestea nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, a conchis că sunt abuzive, fără a analiza condiţiile stipulate la art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În opinia recurentei, stabilind caracterul abuziv al clauzelor contractuale menţionate mai sus, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că respectivele clauze nu sunt abuzive.

Totodată, a subliniat că, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.3 din contract, instanţele de fond au apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 vizând acceptarea tacită de către consumator a actului adiţional prin care s-au implementat dispoziţiile actului normativ sus-menţionat.

A mai susţinut această recurentă că nu poate fi obligată să restituie sumele încasate cu titlu de comision de administrare şi procesare şi de diferenţă de dobândă, întrucât intimaţii datorau aceste sume.

În final, subliniind că nu este în culpă procesuală, a susţinut că nu datorează cheltuieli de judecată, iar în subsidiar a arătat că cele reprezentând onorariu de avocat sunt excesive.

Recursurile au fost depuse la Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Fiecare parte a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de adversar, iar recurenta-pârâtă a formulat şi răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)."

Hotărârea atacată este pronunţată într-o cerere evaluabilă în bani, prin care reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3 teza a II-a, 6.1, 6.3 şi 8.1 din contractul de credit nr. x/20.08.2007, obligarea pârâtei la modificarea clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contract şi la emiterea unui nou grafic de rambursare, la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de dobândă nedatorată începând cu data de 20.08.2008, a contravalorii comisionului de procesare, a comisioanelor de administrare reţinute începând cu 20.08.2007, precum şi la plata penalităţilor de întârziere.

Conform art. 101 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în cererile privitoare la executarea sau constatarea nulităţii absolute a unui contract, pentru stabilirea competenţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.

În speţă, prin contractul de credit nr. x/20.08.2007, s-a acordat un credit în valoare de 122.234,97 franci elveţieni (echivalentul a 446.157,64 RON, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data introducerii acţiunii).

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac urmează a se determina prin raportare la valoarea obiectului cererii, calculată potrivit art. 98 şi 101 C. proc. civ., care în speţă poate fi reprezentată de cel mult valoarea împrumutului acordat, respectiv 446.157,64 RON, sumă ce se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În acest context, trebuie precizat că, prin decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017 s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională, Curtea statuând că "efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 14.12.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Prin urmare, raportat la considerentele evocate mai sus ale deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2137A/14.12.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.