State appeal inadmissible; compensation award to company for restituted land stands final.

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 01.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Autoritatea de Administrare a Activelor Statului - AAAS, solicitând obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea suprafeţei de 3.428 mp teren situat în sat Bistriţa, com. Alexandru cel Bun, jud. Neamţ, teren restituit în natură foştilor proprietari, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2139/23.03.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2006, la valoarea de 30,16 euro/mp, rezultând o valoare totală de 103.388,48 euro, respectiv 351.520,83 RON (la un curs de 3,4 RON/euro astfel cum a fost stabilit prin expertiza notarială 2007), sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective a despăgubirilor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999 modificată şi completată.

La data de 31.10.2013 pârâta Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei Civile a Tribunalului Bucureşti; litispendenţa; inadmisibilitatea acţiunii; lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

La data de 31.10.2013 pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS (fostă AVAS), a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei faţă de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 289/19.06.1995, netimbrării şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată faţă de AAAS.

La data de 31.10.2013, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS a depus şi cerere de chemare în garanţie a Statului Român-prin Ministerului Finanţelor Publice, prin care solicită ca în cazul admiterii cererii principale faţă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, să fie obligată chemata în garanţie la plata către AAAS a sumei solicitate de reclamantă (eventual a majorării acesteia în cazul în care reclamanta solicită acest lucru). Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată (text de lege menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată).

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă, având în vedere dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 71/2011 a considerat că, raportat la calitatea de comerciant a reclamantei dar şi la faptul că pretenţiile derivă dintr-un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni (prin natura sa un contract comercial) a dispus înaintarea cauzei către secţia a VI-a Civilă - complet specializat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 31.01.2014, sub nr. x/2013*.

La data de 28.03.2014 pârâta Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în garanţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Ca şi chestiune procedurală prealabilă, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

Prin încheierea din 23.06.2014 Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de către pârâta Autoritatea pentru Administrarea a Activelor Statului.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din 12.01.2015, Tribunalul a luat act de renunţarea pârâtei-chemate în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la susţinerea excepţiei inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile invocată prin întâmpinare, totodată fiind respinse excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La acelaşi termen, tribunalul a calificat excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâta A.A.A.S. în temeiul art. 152 C. proc. civ. ca fiind o apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 4976 din 21.09.2015 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, respingând cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor, respingând cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, împotriva chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 150.730 RON cu titlu de despăgubiri. A respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate, obligând pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească reclamantei şi suma de 9120,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (7120,20 RON taxă judiciară de timbru şi 2000 RON onorariu expert).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, solicitând admiterea apelului, cu schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii excepţiilor invocate de către AAAS, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii intimatei reclamante ca netemeinică şi nelegală. Solicită de asemenea admiterea cererii de chemare în garanţie formulata împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în situaţia menţinerii obligaţiei stabilite în sarcina AAAS de a plăti intimatei reclamante S.C. A. S.A. suma de 150.730 RON, cu titlu de despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 1595/2016 din 12 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva sentinţei civile nr. 4976 din 21.09.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele S.C. A. S.A. şi STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

A anulat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE ca neîntemeiată.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta AAAS împotriva STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

A obligat STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la plata sumelor de 150.730 RON cu titlu de despăgubiri şi 9120,20 RON cheltuieli de judecată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1595/2016 din 12 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului formulat de intimata-apelantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerii cererii de chemare în garanţie, astfel cum a fost formulată.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi din C. proc. civ., recurentul a solicitat a se constata că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă şi nu s-a pronunţat asupra tuturor susţinerilor şi apărărilor sale ce au venit să combată susţinerile apelantei, acest aspect constituind un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate.

S-a arătat că motivarea instanţei de apel se bazează exclusiv pe prezumţia puterii lucru de judecat a deciziei civile nr. 1095/23.06.2015, irevocabilă prin Decizia nr. 1226/28.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II- a civilă în dosarul nr. x/2012, lipsind considerentele si raţionamentul propriu al instanţei cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice si de admitere, pe fond, a cererii de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel s-a mărginit a reda la pagina 8 din hotărâre motivele pentru care a fost respinsă excepţia în dosarul nr. x/2012, hotărârea cuprinzând doar consideraţii teoretice cu privire la prezumţia puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1095/23.06.2015, irevocabilă, fără a motiva considerentele pentru care au fost înlăturate susţinerile sale şi a fost invalidat raţionamentul instanţei de fond cu privire la excepţia invocată.

Prin urmare, instanţa de apel a admis cererea de chemare în garanţie în baza prezumţiei puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1095/23.06.2015, irevocabilă, deşi avea obligaţia de a judeca în fond cererea, ocazie cu care putea analiza dacă dezlegarea deja dată asupra problemei dedusă judecăţii prezintă sau nu relevanţă în speţă.

S-a mai susţinut că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar şi obligatoriu, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, recurentul a arătat că obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută atât de Constituţia României (art. 21 alin. (3) cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1) şi că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile şi argumentelor părţilor sunt corect examinate de către instanţă care, are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

S-a mai arătat că la o simplă lecturare a hotărârii este evident că în considerentele sentinţei atacate instanţa nu a reţinut şi analizat apărările sale cu privire la caracterul singular al hotărârii judecătoreşti a cărei putere de lucru judecat a fost reţinută de instanţa de apel, hotărâre care, în opinia recurentului-pârât este în antiteză cu practica judiciară constantă de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii de Apel Bucureşti si Tribunalului Bucureşti.

Recurentul a susţinut că, în această situaţie este evidentă încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice având în vedere faptul că, conform jurisprudenţei constante a CEDO, incertitudinea jurisprudenţială este de natură a reduce încrederea justiţiabililor în justiţie şi contravine principiului securităţii raporturilor juridice ca element esenţial al preeminenţei dreptului.

Cu privire la aplicabilitatea şi interpretarea prevederilor art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut prin nenumărate decizii de speţă faptul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat, în temeiul prevederilor art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, nici din perspectiva poziţiei procesuale de pârât şi nici din cea de chemat în garanţie.

Procedând în acest mod, recurentul consideră că instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluţia dată, obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 174 şi 175 din C. proc. civ.

Recurentul a mai susţinut că omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi analiza, în mod efectiv, prin considerentele deciziei civile nr. 1595/12.10.2016, toate motivele invocate prin apărările pe care le-a formulat şi cu care a fost învestită, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., subliniind că această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauză.

În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat să se constate că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi a aplicat şi interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, invalidând raţionamentul instanţei de fond, fără însă a şi motiva acest lucru.

S-a arătat că, în mod corect, a reţinut judecătorul fondului că această dispoziţie legală, . . . . . . . . . .nu stabileşte obligaţii de garanţie sau despăgubire în favoarea pârâtei. Din interpretarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligaţie de plată proprie în sarcina statului, întrucât obligaţia de plată rămâne în patrimoniul instituţiilor publice implicate în privatizare, statul garantând îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor, din perspectiva atribuţiilor ce-i revin", această soluţie fiind susţinută chiar de către prevederile legale invocate drept temei legal al cererii de chemare în garanţie.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că instituţiile implicate în procesul de privatizare au obligaţia de plată a despăgubirilor şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a mai susţinut recurentul.

In acest context, a mai arătat că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ. şi art. 224 alin. (1) din acelaşi cod, precum şi că, în cauza de faţă, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, instituţia publică implicată, în speţă, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, neputând fi antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.

Cu atât mai mult, a susţinut recurentul, Ministerul Finanţelor Publice nu poate răspunde in cazul in care entităţile menţionate anterior nu îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute in O.U.G. nr. 88/1997 şi, ca atare, nu exista niciun temei legal pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să suplinească neefectuarea operaţiunilor administrative de către instituţiile publice abilitate in acest sens. Prin urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, Statul Român este reprezentat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi, în niciun moment, legiuitorul nu a acordat acestei instituţii posibilitatea de regres împotriva Statului Român reprezentat de orice altă instituţie.

Recurentul arată că cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este întemeiată pe prevederile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 şi, totodată, solicită instanţei să constate că legiuitorul nu a lăsat să se înţeleagă că Statul Român ar garanta instituţiile publice implicate, în speţă, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului pentru obligaţia instituită în sarcina sa de art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997.

Nu se poate considera că art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie pentru autorităţile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele de bani la plata cărora au fost obligate cu titlu de despăgubire faţă de societăţile comerciale, a mai arătat recurentul.

Această dispoziţie legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziţia Statului Român în legătura cu problema plăţii acestor despăgubiri, precum şi faptul că acesta înţelege să instituie mecanismele necesare pentru ca instituţiile obligate la plata de despăgubirilor să poată onora această obligaţie stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătoreşti, s-a mai susţinut.

Totodată, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 rezultă neîndoielnic că îndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor incumbă instituţiei publice implicate în privatizare, aceasta neputându-se regresa contra statului pentru îndeplinirea unei obligaţii legale proprii, s-a arătat.

Este de remarcat că, spre deosebire de dispoziţiile care reglementează repararea prejudiciilor produse societăţilor comerciale ca urmare a restituirii către foştii proprietari a unor imobile, cu privire la care legiuitorul a statuat asupra modalităţii în care se va realiza aceasta, respectiv prin plata unei sume de bani, alin. (6) al articolului indicat nu face referire la modalitatea de garantare a acestei obligaţii.

Or, din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora "Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol", în speţă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, rezultă în mod evident faptul că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligaţie de plată proprie în sarcina statului în ipoteza descrisă mai sus, întrucât aşa cum este de observat obligaţia de plată rămâne în patrimoniul instituţiilor publice implicate în privatizare, statul garantând îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor, din perspectiva atribuţiilor ce-i revin în baza legilor bugetare şi a prerogativei de legiferare, s-a mai susţinut.

În continuare, recurentul arată că mijloacele necesare aducerii la îndeplinire de către instituţiile publice implicate în privatizare a obligaţiilor de plată, create de stat, se reflectă în legile bugetare anuale în care sunt prevăzute şi autorizate pentru fiecare an bugetar veniturile pe capitole şi subcapitole şi cheltuielile pe destinaţii şi pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat, iar garantarea de către stat a reparării prejudiciului realizării dreptului de creanţă al creditorilor este evidenţiată prin cadrul legal creat în acest scop care conferă ordonatorilor principali de credite prerogative depline în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor pe care le reprezintă şi a celor aflate în subordine, în acest sens fiind adoptate mai multe acte normative printre care se numără legile bugetare anuale, Legea nr. 500/2002, O.G. nr. 22/2002 etc.

Dispoziţiile legale cuprinse în actele normative enumerate mai sus, oferă autorităţilor statului, inclusiv Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, instrumentele necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina acestora prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 22/2002, cu completările şi modificările ulterioare, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, art. 6 din Legea nr. 500/2002, cu completările şi modificările ulterioare, reglementează posibilitatea rectificării bugetare în ipoteza în care este necesară suplimentarea bugetului de cheltuieli a unor instituţii publice.

Faţă de aceste aspecte, recurentul arată că nu există un raport juridic obligaţional între Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. A. S.A., iar dispoziţiile 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport, în sensul acestor susţineri fiind şi practica instanţelor de judecată.

În acest context, solicitarea Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este lipsită de temei legal motiv pentru care recurentul solicită instanţei să o respingă ca neîntemeiată.

Mai mult decât atât, recurentul arată că prin Decizia RIL nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Având în vedere faptul că nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a vândut imobilul care face obiectul litigiului, deci nu are calitatea de vânzător nici în raport cu societatea şi nici în raport cu AAAS, este evident că nu îi incumbă nici obligaţia de garantare a acestuia din urmă, a mai susţinut recurentul.

Drept urmare, recurentul a subliniat că, între Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, nu există nici un raport obligaţional legal, şi nici contractual, astfel că cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulată de pârâtă, este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în considerarea argumentelor anterior prezentate, recurentul apreciază că se impune respingerea cererii de chemare în garanţie întrucât nu există raport juridic obligaţional între Ministerul Finanţelor Publice (ca reprezentant al Statului Român) şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. De altfel, nici Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu indică un astfel de raport juridic în fundamentarea cererii de chemare în garanţie; Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a participat în procedura privatizării cu mijlocirea Ministerului Finanţelor Publice, astfel încât atragerea răspunderii patrimoniale a instituţiei nu se poate răsfrânge negativ (patrimonial) asupra unui terţ Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru aceste motive, recurentul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului formulat de intimata-apelanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerii cererii de chemare în garanţie astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21 august 2017, intimata-reclamantă a solicitat, în esenţă, respingerea recursului cu consecinţa menţinerii deciziei atacate şi obligarea recurentului-chemat în garanţie la plata sumei totale de 159.850,20 RON din care: 150.730 RON despăgubiri şi 9.120,20 RON cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 8 septembrie 2017, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca temeinică şi legală. Totodată, în susţinerea apărărilor sale, a invocat şi reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. A. S.A.; excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile speciale, respectiv alin. (2) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. A mai invocat şi reiterat instanţei de recurs că, în mod nelegal a fost obligată la plata sumei de 150.730 RON cu titlu de despăgubiri, deoarece din actele cauzei şi dispoziţiile legale incidente, pe fond acţiunea este netemeinică şi nelegală şi a solicitat să se constate că în mod legal a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, faţă de care părţile nu au depus punct de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale precum dobânzile, penalităţile, fructele etc.

Conform dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

În speţă, valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere respectiv suma de 351.520,83 RON, nu se situează peste pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Este de menţionat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reţine că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, s-a menţionat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 1 august 2013, decizia recurată a fost pronunţată, în faza procesuală a apelului, la data de 12 octombrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Faţă de cele anterior arătate, se constată că, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data soluţionării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menţionat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Raportând datele speţei la dispoziţiile legale evocate recursul este inadmisibil, întrucât valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, respectiv suma de 351.520,83 RON, se află sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii şi pronunţării deciziei recurate pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de chematul în garanţie STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1595/2016 din 12 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.