Negative jurisdictional conflict in labor litigation: Prorogation of territorial competence via active litigation consortium under Art. 269(3) Labor Code and Art. 59 CPC

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.01.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii menţionaţi în anexa la acţiune au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună recalcularea salariului de bază lunar aferent anului 2022, a sporurilor pentru gestionarea datelor şi informaţiilor clasificate şi pentru condiţii vătămătoare aferente anului 2017, prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare şi a majorărilor pentru vechimea în cadrul Curţii de Conturi a României, activitatea de audit şi vechimea în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în cadrul Curţii de Conturi şi prin acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale şi uniformizarea salarială conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, la nivelul maxim aflat în plată la nivelul aceleiaşi familii ocupaţionale şi recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deţinătorii titlului ştiinţific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată; de asemenea, au solicitat să se dispună emiterea ordinelor, conform celor solicitate şi obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce li se cuvin, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflaţiei şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

La termenul de judecată din 13.04.2018, Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R., formându-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3161 pronunţată la acelaşi termen, în dosarul astfel formulat, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că reclamanţii au domiciliul în judeţul Maramureş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Maramureş.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011, cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Subliniind că aceste dispoziţii sunt edictate în beneficiul reclamantului, în scopul de a-i asigura accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanţă, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepţie, referindu-se doar la locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Tribunalul a înlăturat atât susţinerile vizând coparticiparea procesuală, apreciind că fiecare dintre autorii cererii de chemare în judecată reclamă drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu angajatorul, cât şi susţinerile reclamanţilor referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului, notând că acţiunea nu a fost formulată de sindicat, ci de salariaţi în nume personal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la data de 05.07.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1212/19.10.2018, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul", iar potrivit alin. (3), "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Conform art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Or, în speţă, deşi diferite şi individuale, drepturile şi obligaţiile părţilor se află într-o legătură suficient de caracterizată pentru a justifica, pe considerente de eficacitate şi finalitate procesuală, judecarea lor împreună.

Astfel, a apreciat că relevant este faptul că finalitatea urmărită de reclamanţi constă în înlăturarea unor diferenţe salariale şi că probatoriul solicitat a fi administrat este unic, astfel că este dincolo de orice dubiu că între cereri există o strânsă legătură, în sensul art. 59 C. proc. civ., fiind întrunite condiţiile necesare pentru a fi calificate drept o ipoteză de litisconsorţiu activ, subiectiv şi facultativ; în speţă, necesitatea judecării tuturor cererilor împreună este cu atât mai stringentă cu cât, prin ipoteză, reclamanţi urmăresc să înlăture o diferenţă de tratament salarial între diferiţi angajaţi ai aceluiaşi angajator, iar în caz de jurisprudenţă divergentă s-ar ajunge să se pericliteze însăşi finalitatea urmărită prin formularea cererii.

Mai mult, a reţinut că dincolo de o simplă legătură, în speţă poate fi incidentă şi ipoteza cauzei comune, în condiţiile în care toţi reclamaţii invocă acelaşi element factual, respectiv existenţa unei diferenţe de tratament, sub aspectul drepturilor salariale cuvenite, rezultată ca urmare a aplicării deficitare a legislaţiei şi un drept legal de a beneficia de o salarizare unitară.

Aşa fiind, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii şi, notând că o parte dintre reclamanţi au domiciliul în municipiul Bucureşti, a reţinut că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial să soluţioneze cauzei, iar măsura disjungerii nu poate să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, pentru a se justifica declinarea acesteia.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar, au învestit Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului unora dintre autorii cererii de chemare în judecată, cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă dintre aceştia şi Curtea de Conturi a României.

Tribunalul Bucureşti a disjuns cererile formulate de reclamanţii al căror domiciliu îi atrăgea competenţa teritorială şi a rămas învestit cu acţiunea formulată deAoşan Sorin, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R.; reţinând că aceştia îşi au domiciliul în judeţul Maramureş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Maramureş, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Martamureş.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speţă, domiciliul unora dintre reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea litigiului se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte constată că, raportat la natura şi cauza drepturilor pretinse de reclamanţi, sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competenţă, pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza instanţei sesizate.

De aceea, disjungerea cererii, ulterior legalei sale învestiri, nu este de natură să înlăture prorogarea de competenţă, cu consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.