Prorogation of jurisdiction in labor disputes: validity of joinder under Art. 269(3) Labor Code and Art. 59 CPC despite severance of claims

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.03.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că au dreptul de a beneficia de plata simultană a primei de clasificare şi a titlului de specialist de clasă, în vederea includerii acestor beneficii salariale în baza de calcul pentru stabilirea şi calcularea pensiei militare şi să oblige pârâtul la plata către reclamanţi a unei sume compensatorii, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, care să acopere, retroactiv, diminuarea veniturilor salariale avute în plată la 31.12.2012, ca urmare a încetării plăţii simultane a primei de clasificare şi a titlului de specialist de clasă şi menţinerii în plată a dreptului cu procentul cel mai mare, începând cu data de 01.02.2015 până la data trecerii fiecărui reclamant în rezervă; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune interese, reprezentând echivalentul dobânzii legale, calculate pentru fiecare sumă în parte, de la data scadenţei până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 30 C. proc. civ. si art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

La termenul de judecată din data de 25.06.2018, instanţa a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţii D., G. şi A. şi a rămas învestită cu acţiunea formulată de B., C., E., F., H., I. şi J..

Prin sentinţa civilă nr. 5235/25.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, lege specială ce se aplică cu prioritate faţă de Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, în speţă, reclamanţii au domiciliul în judeţul Buzău şi în prezent nu mai au un loc de muncă.

Tribunalul Bucureşti a înlăturat susţinerea reclamanţilor, în sensul că i-ar fi atrasă competenţa de împrejurarea că sediul pârâtului este situat în municipiul Bucureşti, subliniind că art. 210 din Legea nr. 62/2011 face referire la domiciliul sau locul de muncă actual al reclamanţilor, iar nu la sediul pârâtului, fost angajator.

A reţinut tribunalul că şi în condiţiile în care reclamanţii au înţeles să invoce o coparticipare activă, pretinzând că drepturile lor au o cauză comună, această coparticipare nu poate conduce la încălcarea normelor imperative ce reglementează competenţa teritorială în materia conflictelor de muncă.

De asemenea, a reţinut că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., care reglementează pluralitatea de pârâţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă la data de 03.08.2018.

La termenul de judecată din 19.10.2018, reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Buzău şi au solicitat declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1465/19.10.2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a constatat că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei materiale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că excepţia necompetenţei materiale a fost invocată peste termenul imperativ prevăzut de dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., astfel că a intervenit sancţiunea decăderii.

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, a reţinut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, în speţă, acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului unora dintre reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Cum, în speţă, drepturile pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, a apreciat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod legal sesizat, raportat la dispoziţiile legale incidente, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, mai mulţi reclamanţi, printre care şi D., cu domiciliul în municipiul Bucureşti, au învestit Tribunalul Bucureşti cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă dintre aceştia şi Ministerul Apărării Naţionale.

Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea formulată de reclamantul D., al cărui domiciliu îi atrăgea competenţa teritorială şi a rămas învestit cu acţiunea formulată de B., C., E., F., H., I. şi J.; reţinând că aceştia îşi au domiciliul în municipiul Buzău, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din aceeaşi lege, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speţă, domiciliul unuia dintre reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea litigiului se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte constată că, raportat la natura şi cauza drepturilor pretinse de reclamanţi, sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competenţă, pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza instanţei sesizate.

Faptul că, ulterior legalei sale învestiri, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura disjungerii cererilor, nu este de natură să înlăture prorogarea de competenţă, cu consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.