Inadmissibility of cassation appeal due to below-threshold claim value under transitional civil procedure law

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2013 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 204.139,54 euro, reprezentând debit principal şi a sumei de 60.489,32 euro reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 13.11.2013, ce curg în continuare până la achitarea efectivă a debitului principal. Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1270, 1350, 1516, 1522, 1535 din Noul C. civ.

În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie societatea C., în folosul pârâtei B..

Prin încheierea pronunţată la data de 29.09.2014 instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de intervenienta C. în interesul pârâtei, apreciind că apărările intervenientei sunt făcute în favoarea părţii pentru care aceasta a intervenit.

Prin sentinţa civilă nr. 362 din 16.02.2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.. A obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume:

- 166.566,74 euro în echivalent în RON la cursul de schimb oficial al BNR la data efectuării plăţii, reprezentând debit principal;

- 158.377,51 euro în echivalent în RON la cursul de schimb oficial al BNR la data efectuării plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza contractului nr. x/06.02.2013 încheiat între părţi, calculate până la data de 27.02.2015;

- penalităţi de întârziere calculate în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de intervenienta C. în favoarea pârâtei B..

A admis cererea formulată de expertul D. de majorare a onorariului de expertiză cu suma de 2120 RON şi obligă reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească expertului diferenţa de onorariu în sumă de 2120 RON.

A obligat pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta S.C. A. S.R.L. în cuantum de 63.371,95 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de expert şi onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 362 din 16.02.2016, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a formulat apel pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul - litigii cu profesioniştii - promovat de apelanta pârâtă B., având ca obiect pretenţii.

A obligat apelanta la plata sumei de 32.663,52 RON cheltuieli de judecată către reclamanta intimată.

Recurenta-pârâtă B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, iar, în conformitate cu art. 484 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat suspendarea executării hotărârii astfel atacate.

În esenţă, după expunerea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că, atât instanţa de fond, cat şi instanţa de apel nu au luat in considerare că motivul neplăţii îl constituie faptul că în activitatea macaralelor s-au înregistrat numeroase staţionări, urmare a unor defecţiuni tehnice, aspect care a dus la neexecutarea întregului volum de activitate contractat de pârâta-apelanta cu beneficiarul final, respectiv societatea germană C.. Ambele instanţe au ignorat in mod sistematic faptul ca in urma staţionarilor înregistrate de către macaralele reclamantei, costurile se ridică la 25.000 euro/zi şi că, în acest fel, totalul costurilor înregistrate de societatea C. şi care vor fi scăzute din facturile viitoare ale pârâtei se ridică la suma de 450.000 euro.

Pentru a putea dovedi aceste aspecte, s-a arătat că a depus la dosarul cauzei o adresa expediata de societatea C. la data de 12.11.2013 prin care i se notifica cuantumul prejudiciului suferit. Mai mult decât atât, după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond, contractul încheiat intre E. si societatea C. a incetat si aceasta din urmă a emis o factură de penalităţi către E., penalităţi înregistrate din cauza staţionărilor inregistrate de macaralele A., staţionari ce au avut un impact semnificativ asupra întregului şantier, aspect asupra căruia expertul desemnat in cauza a omis a se pronunţa.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că nu a încheiat contract cu S.C. C., reţinând ca acesta a fost încheiat cu societatea F., din simpla lecturare a contractului coroborata cu existenta facturii de penalităţi emisa de societatea C. rezultând că este vorba despre aceleaşi şantiere despre care este vorba si in litigiul ce a făcut obiectul acestui dosar.

S-a mai arătat că este de netăgăduit ca i s-au imputat penalităţi in cuantum de 450.000 Euro ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate de recurentă faţă de societatea C. rezultata din faptul nerespectării obligaţiei asumate de S.C. A. S.R.L. în raport cu recurenta.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, instanţa de apel, niciodată in cursul judecaţii in apel nu a pus in discuţie aşa zisa inadvertenţă dintre denumirea "F." din contractul depus la dosar cu denumirea pârâtei, fapt pentru care este evidenta încălcarea dispoziţiilor legale, instanţa neputând reţine o situaţie pe care nu a pus-o in discuţia părţilor.

S-a mai susţinut că dovada prejudiciului creat beneficiarului final, respectiv S.C. C. este certă, societatea C. emiţând factura în valoare de 450.000 euro, care i se impută recurentei, deşi nu este în culpa. Culpa este in totalitate a reclamantei-intimate S.C. A. S.R.L, ale cărei macarale au avut defecţiuni sau nu au funcţionat la parametri agreaţi de comun acord prin contract, aspecte ce au dus la nerespectarea propriilor obligaţii din contractul încheiat intre recurentă si societatea C..

Astfel, având in vedere prejudiciul creat, recurenta-pârâtă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege în ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. x/06.02.2013 şi că instanţa de apel, în mod greşit, şi cu aplicarea greşita a normelor de drept material a reţinut ca nu poate fi admisă apărarea sa de fond, motivând că "In cauza nu este vorba despre o neexecutare a obligaţiilor reclamantei, ci, (...). de o executare necorespunzătoare a obligaţiilor." Or, consideră recurenta-pârâtă, o astfel de motivare nu poate fi primită în sensul arătat de instanţă, ci, din contră, aceasta motivare o îndreptăţeşte cu atât mai mult sa se prevaleze de excepţia de neexecutare a contractului, care trebuie, în mod evident, reţinută.

După prezentarea condiţiilor cerute de lege pentru a ridica excepţia de neexecutare, în raport cu art. 1556 alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă a mai susţinut că, interpretând in mod corect dispoziţiile legale, instanţa de apel trebuia sa retina incidenţa excepţiei de neexecutare a contractului întrucât o executare necorespunzătoare - aspect reţinut ca atare de Curtea de Apel Constanta - echivalează cu însăşi neexecutarea, chiar parţiala, dar suficient de importanta ce o îndrituieşte sa ridice aceasta excepţie. De asemenea, instanţa de apel învederează in considerente, in mod greşit, ca in cazul in care ar fi fost incidenţa excepţia de neexecutare, obligaţia de plata ar fi fost suspendata integral, iar nu redusa. Deşi parţial adevărat, pe fond, însă, suspendarea executării obligaţiei de plata asumate de către pârâtă pana la data la care cealaltă parte îşi va fi executat obligaţia echivalează cu o reducere semnificativa a acesteia întrucât este evident ca, in cazul admiterii excepţiei - singura soluţie legala - pârâta nu ar mai putea fi obligata sa plătească penalităţi pe motiv de întârziere in executarea obligaţiei sale, aspect ce ar fi dus in mod indubitabil la o reducere a obligaţiei de plata.

Mai mult, a mai arătat recurenta-pârâtă, si in ceea ce priveşte debitul, suspendarea executării obligaţiei de plata ar fi dus la o reducere a acestei obligaţii, întrucât o parte contractuala nu este obligata sa plătească un serviciu ce nu a fost executat. De asemenea, consideră ca penalităţile de intarziere ce i se imputa de către S.C. A. S.R.L. sunt in mod evident disproporţionate, luând in considerare si faptul ca nu se află in culpa. Deşi s-a inserat in cuprinsul contractului o clauza penala, stipulandu-se ca pentru sumele neplatite la termen, pârâta va plati penalităţi pentru fiecare zi de intarziere, aceasta clauza nu a fost convenita in mod liber, fiindu-i impusa de S.C. A. S.R.L.

În continuare, a mai arătat că instanţa, daca ar fi audiat martorul propus de pârâtă, ar fi putut aprecia asupra caracterului abuziv al acestei clauze contractuale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând în acest sens, prin hotărârea pronunţată în cauza Oceano Grupo v. Murciano Quintero, C-240/98. Menţiunea din contract referitoare la cuantumul penalităţilor de întârziere îmbracă forma unei clauze contractuale abuzive intrucat aceasta nu a fost negociata in mod liber de către cele doua parti contractante.

Dispoziţiile legale prevăzute la lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000 enumera, printre clauzele abuzive, clauza contractuală prin care se stabileşte în sarcina debitorului (consumatorului) plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Deşi aceste dispoziţii se aplica in special in cazul contractelor încheiate intre profesionişti si consumatori, nu este mai puţin adevărat ca si in cazul condiţiilor generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa anumitor produse sau servicii, situaţie similara contractului ce face obiectul cauzei, aceste clauze abuzive din excepţie, au devenit regulă.

S-a arătat, în esenţă, că în cazul in care martorul G. ar fi fost audiat, instanţa ar fi ajuns la concluzia că o asemenea clauză apare ca evident abuzivă.

În continuare, s-a menţionat că deşi o neexecutare a obligaţiilor nu se poate dovedi în mod temeinic decât prin proba testimoniala, Curtea de Apel Constanţa a reţinut in mod identic considerentele instanţei de fond neluând in considerare declaraţia martorului H., menţionând ca declaraţia acestuia este combătută de concluziile raportului de expertiza tehnică.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât, din probele ce au fost administrate în prezenta cauză, rezultă în mod cert faptul că neexecutarea obligaţiilor reclamantei-intimate este una culpabilă.

Curtea de Apel Constanţa a reţinut că instanţa de fond in mod corect nu a determinat impactul pe care 1-a avut nefuncţionarea macaralei DEMAG AC 500-1 asupra respectării graficului de execuţie si, implicit, a termenului de punere in funcţiune a obiectivului, întrucât acestea depăşeau limitele investirii Tribunalului prin cererea de chemare in judecata, aspect pe care recurenta îl consideră neîntemeiat, subliniind că instanţa de fond este obligată să se pronunţe atât cu privire la cele invocate în cererea de chemare in judecata, cat şi cu privire la cele invocate prin cererile adiţionale sau incidentale.

Totodată, recurenta a mai arătat că, prin respingerea de către instanţa de fond a completării raportului de expertiza şi prin respingerea de către instanţa de apel a apărării sale pe considerentul că se depăşesc limitele investirii instanţei, i se încalcă în mod flagrant dreptul la apărare.

A mai susţinut că întregul raport de expertiză pleacă de la o prezumţie greşită, astfel încât este nelămuritor, rolul acestuia trebuind să fi fost lămurirea instanţei de judecată, precizând că despre acest aspect, nici instanţa de fond si nici instanţa de apel nu s-au pronunţat.

Din aceste considerente, recurenta a considerat că, în mod cert, ne aflăm într-un caz clasic de invocare a excepţiei de neexecutare a obligaţiilor, astfel încât nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligaţii care depindea în mod evident de realizarea unei obligaţii a reclamantei, pe care aceasta nu a îndeplinit-o, cauzându-i grave şi iremediabile prejudicii.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat, în esenţă, admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 16 august 2017, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în măsura în care recursul va fi admis în principiu, a solicitat a se stabili un termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Trebuie arătat, că în cadrul cererii de recurs recurenta-pârâtă a solicitat şi suspendarea executării silite a deciziei atacate, invocând dispoziţiile art. 484 alin. (2) Noul C. proc. civ., sens în care s-a format dosarul asociat nr. x/2013, cu termen de judecată la 28 septembrie 2017.

La data de 25 septembrie 2017, petenta a transmis, prin e-mail, cu referire la dosarul nr. x/2013, un script intitulat răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat, în esenţă, respingerea tuturor apărărilor intimatei formulate prin întâmpinare, cu consecinţa admiterii recursului, astfel cum a fost formulat; totodată, a precizat că înţelege să renunţe la judecata cererii de suspendare a executării silite.

Pentru considerentele reţinute prin încheierea din 28 septembrie 2017, Înalta Curte a constatat că petenta B.. a renunţat la judecata cererii de suspendare a executării deciziei civile nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, faţă de care părţile nu au depus punct de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale precum dobânzile, penalităţile, fructele etc.

Conform dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Este de menţionat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reţine că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, s-a menţionat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2013, decizia recurată a fost pronunţată, în faza procesuală a apelului, la data de 23 noiembrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Faţă de cele anterior arătate, se constată că, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data soluţionării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menţionat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Raportând datele speţei la dispoziţiile legale evocate recursul este inadmisibil, întrucât valoarea pretenţiilor solicitate în prezentul litigiu, prin capătul principal din cererea de chemare în judecată, respectiv suma de 204.139,54 EURO, calculată la cursul RON/EUR de 4,4521 RON de la data introducerii acţiunii (22.11.2013) - 908.850 RON, se află sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.