Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5009/2018 AI generated

Supreme Court jurisdiction to hear appeals against Tribunal decisions in mortgage credit extinction cases under Law 77/2016

Case Number Decizia nr. 5009/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania admitted the exception of its lack of material jurisdiction and declinated competence to the Cluj Court of Appeal regarding an appeal against a tribunal decision, thereby leaving the lower court rulings pending further review by the competent appellate body. The case involved a dispute over the extinction of obligations under mortgage credit agreements for real estate investments and the consequent release of guarantees, where the debtors challenged the creditor's non-compliance with statutory requirements. The Court determined that under Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, the Supreme Court's competence is limited to appeals against decisions of the Courts of Appeal, not those of the Tribunals acting as appellate courts in this specific hierarchy. Relying on the hierarchical organization of judicial instances and interpreting Article 497 in conjunction with Article 97(1), the Court established that the "superior appellate court" for a decision rendered by a Tribunal in appeal must be the corresponding Court of Appeal, not the Supreme Court, thus mandating the declination of jurisdiction to preserve the step-by-step judicial control system.

Legislator headnote

AI generated

art. 39 alin. (2) C. proc. civ, art. 494 C. proc. civ, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, art. 95 pct. 2 C. proc. civ, art. 94 pct. 3 C. proc. civ; Supreme Court jurisdiction to hear appeals against Tribunal decisions in mortgage credit extinction cases under Law 77/2016: Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Keywords

AI generated
lack of jurisdiction judicial law statutory mortgage Civil Procedure Code real estate credit limits of competence

Cited Legislation

AI generated
art. 39 alin. (2) C. proc. civ
Prin încheierea din data de 25.04.2017, prima instanţă a dispus, în baza art. 39 alin. (2) C. proc. civ.., introducerea în cauză a cesionarului creanţei, E., dar şi continuarea judecăţii şi în contradictoriu cu cedentul creanţei, S.C.
art. 494 C. proc. civ
la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016
Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art.
art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016
Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Bistriţa, conform normei speciale de competenţă prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, iar în apel de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, conform dispoziţiilor art.
art. 95 pct. 2 C. proc. civ
77/2016, iar în apel de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.
art. 94 pct. 3 C. proc. civ
la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., fără să fi fost avut în vedere criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.
art. 97 pct. 1 C. proc. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
art. 497 C. proc. civ
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29.08.2016 pe rolul Judecătoriei Bistriţa, secţia Civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x/12.06.2008, astfel cum a fost modificat prin act adiţional şi să oblige pârâtele să le elibereze actul care atestă că au operat în contabilitatea proprie stingerea în integralitate a datoriilor izvorâte din contractul de credit cu garanţie ipotecară nr. x/17.09.2008, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtelor la suportarea tuturor costurilor aferente executării silite, precum şi la restituirea sumelor de bani reţinute de executorul judecătoresc în dosarul execuţional nr. x/2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 25.04.2017, prima instanţă a dispus, în baza art. 39 alin. (2) C. proc. civ.., introducerea în cauză a cesionarului creanţei, E., dar şi continuarea judecăţii şi în contradictoriu cu cedentul creanţei, S.C. D. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 2484/20.09.2017, Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii F. şi S.C. D. S.R.L., a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea pârâtei C. S.A. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, a obligat reclamanţii la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea pârâtei C. S.A. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.127,88 RON, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a sumei de 3.920,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 416/26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; au fost obligaţi apelanţii la plata către intimata C. S.A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către intimata S.C. D. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, cu acelaşi titlu.

Împotriva deciziei din apel, A. şi B. au declarat recurs, care a fost înregistrat la Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 potrivit căruia "în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor."

Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Bistriţa, conform normei speciale de competenţă prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, iar în apel de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

Aşadar, competenţa materială a judecătoriei a fost atrasă de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, rap. la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., fără să fi fost avut în vedere criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 416/26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.