Conflicting territorial jurisdiction in combined paternity disavowal and establishment claims; exclusive vs. relative competence and ex officio invocation limits.

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, la data de 11 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A.- în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B. a chemat în judecată pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: în contradictoriu cu pârâtul C., în baza art. 414 alin. (2) şi art. 433 din C. civ., să se constate că numitul C. nu este tatăl minorei B.; în baza art. 438 alin. (1) din C. civ., să dispună radierea numelui pârâtului de ordin 1 din actele de stare civilă ale minorei B. de la rubrica "tată" în baza art. 438 alin. (1) din C. civ., să dispună radierea numelui de familie "B." din actele de stare civilă ale minorei B., şi, în baza art. 438, coroborat cu art. 450 alin. (1) din C. civ., inserarea la rubrica "nume" a numelui de familie al mamei, respectiv, "A." în contradictoriu cu pârâtul D., în baza art. 425 din C. civ., să se constate că pârâtul D. este tatăl minorei B.; în baza art. 438 din C. civ., să se dispună inserarea menţiunii numelui tatălui în actele de stare civilă ale minorei; în baza art. 438, coroborat cu art. 505 din C. civ., să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti în exclusivitate de către mamă; în baza art. 438, coroborat cu art. 496 din C. civ., să se dispună stabilirea locuinţei minorei la mamă; în baza art. 438, coroborat cu art. 529 din C. civ., să se dispună obligarea pârâtului la plata în favoarea minorei a unei pensii de întreţinere lunare în cuantum de 1/4 din veniturile acestuia, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată; în baza art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin adresa depusă la dosar la data de 26 iulie 2017, reclamanta A. a arătat că, din informaţiile pe care le deţine, pârâtul D. locuieşte în fapt în Timişoara, str. x, jud. Timiş.

La termenul de judecată din data de 18.10.2017, instanţa, văzând prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., art. 130 alin. (2) C. proc. civ., art. 245 C. proc. civ., art. 246 alin. (1) C. proc. civ., art. 247 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Timişoara, excepţie pe care a pus-o în discuţia părţilor, şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Prin sentinţa civilă nr. 10615, pronunţată la data de 18 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Timişoara, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate, în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a minorei B., de reclamanta A. împotriva pârâţilor C. şi D., în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut următoarele aspecte:

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., pentru situaţia în care pârâtul este o persoană fizică, în sensul că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică, în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi gard şi părţile nu o pot înlătura.

Din interpretarea "per a contrario" a art. 126 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut instanţa, se desprinde concluzia că, în ceea ce priveşte cererea de tăgadă a paternităţii, ce face obiectul dosarului, care nu este o cerere referitoare la bunuri şi nici la drepturi de care părţile pot să dispună, câtă vreme, conform art. 414 C. civ., art. 429 C. civ., înlăturarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie se poate face numai printr-o acţiune în justiţie, competenţa teritorială este exclusivă, absolută, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv aceea a posibilităţii invocării ei din oficiu, de către instanţă, conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor de competenţă teritorială rezultă din combinarea art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu art. 126 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că despre norma înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. nu se poate spune că este o normă de ordine privată, fără a se ţine seama şi de natura pricinii.

Aşa fiind, văzând şi că legea nu prevede expres instanţa competentă din punct de vedere teritorial pentru soluţionarea unei acţiuni în tăgadă de paternitate, ceea ce înseamnă că se aplică regula de drept comun prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanţa, ţinând seama şi de faptul că, potrivit H.G. nr. 337/1993, modificată şi completată, comuna Ostra, jud. Suceava, unde locuieşte pârâtul C., se află în circumscripţia Judecătoriei Gura Humorului, a constatat că Judecătoria Gura Humorului este competentă să soluţioneze cererea reclamantei de tăgadă a paternităţii, aceeaşi soartă urmând-o, conform art. 123 C. proc. civ., şi celelalte petite ale acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul C. şi în contradictoriu cu pârâtul D., câtă vreme aceste petite reprezintă, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ., cereri accesorii, având în vedere că soluţionarea lor depinde de soluţia care ar fi dată cererii de tăgadă de paternitate, care reprezintă capătul principal al acţiunii reclamantei.

În cazul de faţă, a mai reţinut instanţa, nu avem de-a face cu o competenţă alternativă, conform art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că, în afară de instanţa prevăzută de art. 107 C. proc. civ., mai este competentă instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei. Cererea reclamantei prin care aceasta solicită a se constata că pârâtul C. nu este tatăl minorei B. nu este, însă, o acţiune în stabilirea filiaţiei, ci din contră, este o acţiune de înlăturare a filiaţiei faţă de tată, filiaţie ce a fost stabilită conform art. 414 C. civ.

Acţiunea în tăgadă de paternitate face parte din categoria acţiunilor privind filiaţia, reglementate în cartea a II-a, titlul III, secţiunea 1, pct. § 4, din C. civ., însă nu este o acţiune în stabilirea filiaţiei. Acţiunile privind filiaţia, conform prevederilor C. civ., sunt de două feluri: acţiuni prin care se urmăreşte stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată (pct. II art. 422-423, pct. III art. 424-428 C. civ.) şi acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea unei filiaţii stabilite (pct. I art. 421, pct.

IV art. 429-433, art. 434 C. civ.), în rândul acestora din urmă încadrându-se şi acţiunea în tăgadă de paternitate. Aşadar, câtă vreme legiuitorul, în C. civ., în legătură cu acţiunile referitoare la filiaţie, a făcut distincţie între cele prin care se stabileşte filiaţia şi cele prin care se înlătură filiaţia, aspect care rezultă şi denumirile pct. I, II, III, IV, menţionate mai sus, dar şi din prevederile art. 435 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care, atâta timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nici o cale, o altă filiaţie, este evident că art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se referă la toate acţiunile privitoare la filiaţie, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiaţiei.

Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost ca art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. să privească toate acţiunile referitoare la filiaţie, acesta ar fi folosit expresia de "acţiuni privind filiaţia", aşa cum este intitulat pct. §4 din secţiunea I a capitolului II, titlul III, din cartea a II-a a C. civ., iar nu de "cereri privitoare la stabilirea filiaţiei", în condiţiile în care, aşa cum s-a mai arătat, la pct. 4 din secţiunea I a capitolului II, titlul III, din cartea a II-a a C. civ., sunt reglementate nu doar acţiunile privitoare la stabilirea filiaţiei, ci şi cele prin care se înlătură o filiaţie stabilită, cum este şi cazul acţiunii de tăgadă de paternitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului la data de 22 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1412, pronunţată la data de 14 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Gura Humorului a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Gura Humorului; a declinat în favoarea Judecătoriei Timişoara, competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a minorei B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Gura Humorului şi Judecătoria Timişoara, şi a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În conformitate cu dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau are sediul pârâtul. Totodată, potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Instanţa a reţinut că, astfel cum rezultă din chiar acţiunea formulată de reclamantă, în îndeplinirea îndatoririi de a stabili cadrul procesual referitor la părţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., reclamanta a indicat că înţelege să solicite chemarea în judecată, în calitate de pârâţi a numiţilor C. cât şi a numitului D..

Prin urmare, constatând că în virtutea principiului disponibilităţii instanţa nu poate face aprecieri cu privire la voinţa reclamantei de a chema anumite persoane în judecată, cât timp acele persoane au fost indicate expres în acţiune, calitatea acestora urmând a fi soluţionată ulterior citării ambilor pârâţi, a reţinut că reclamanta şi-a exprimat opţiunea de a sesiza Judecătoria Timişoara, în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul D..

Totodată, instanţa a considerat că, în condiţiile în care niciunul dintre pârâţi nu a invocat, în mod procedural, prin întâmpinare şi nici la primul termen de judecată excepţia de necompetenţă de ordine privată, instanţa de trimitere nu ar fi putut pune în discuţie din oficiu această excepţie.

În consecinţă, a reţinut că, în condiţiile în care doar pârâţii aveau posibilitatea de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, Judecătoria Timişoara era obligată să soluţioneze litigiul cu care a fost învestită, ea neavând dreptul să invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială de ordin privat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Gura Humorului- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte observă că, instanţele au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de drept comun- o acţiune cu două petite de cerere principale: tăgadă paternitate în contradictoriu cu pârâtul C., şi stabilire filiaţie faţă de cel de-al doilea pârât, D..

Din această perspectivă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 107, raportate la cele ale art. 112 alin. (2) Noul C. proc. civ., care stabilesc competenţa alternativă în soluţionarea prezentului litigiu, normele fiind, în acest caz, dispozitive, motiv pentru care reclamanta a avut posibilitatea să aleagă între instanţa de la domiciliul unuia dintre cei doi pârâţi, competenţa teritorială fiind relativă, iar normele care o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv.

Art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanţei de judecată, stabileşte:

"Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Fiind vorba însă despre o normă de competenţă teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât prin întâmpinare, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în caz contrar, instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă.

Aşadar, potrivit acestui text, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline competenţa, ci numai dacă o atare excepţie a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în speţă, aşa cum corect şi legal a reţinut şi Judecătoria Gura Humorului, excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată în cauză chiar de către instanţă din oficiu, şi fără a fi invocată de pârâtul C. printr-o eventuală întâmpinare, deci, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Prin urmare, cum pârâtul C. nu a depus întâmpinare, iar la prima zi de înfăţişare la care a fost legal citat, acesta nu s-a prezentat, invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale alternative de către instanţă, din oficiu, nu poate avea drept consecinţă schimbarea competenţei în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.

Faţă de acestea, excepţia de necompetenţă teritorială, fiind una de ordine privată, şi cum o atare excepţie nu a fost invocată doar de către pârât prin întâmpinare, ci de instanţă, din oficiu, Judecătoria Timişoara nu era în termen să analizeze competenţa teritorială şi să se considere necompetentă.

Mai mult, din moment ce alegerea instanţei a fost făcută prin introducerea cererii de chemare în judecată, şi cum, instanţa iniţial sesizată nu a respectat textul legal pentru a putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale, se stabileşte, în mod definitiv, competenţa acelei instanţe, astfel încât, nu se mai poate declara necompetentă.

Nu are nicio relevanţă în cauză împrejurarea că instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată, respectiv, Judecătoria Timişoara, nu era cea de la domiciliul pârâtului C., deoarece, atât timp cât acest pârât, singurul care putea ridica excepţia de necompetenţă teritorială relativă nu a invocat-o, această instanţă a rămas competentă să judece litigiul, instanţa neavând dreptul de a primi o atare excepţie de necompetenţă teritorială relativă invocată, din oficiu.

Şi aceasta, tocmai în respectarea prevederilor art. 112 alin. (2) Noul C. proc. civ., potrivit cu care, " (2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte aminteşte prevederile imperative ale art. 435 din C. civ., - Filiaţia legal stabilită, alin. (1):

"Atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiaţie.", prevederi faţă de care, filiaţia anterioară trebuia înlăturată prin hotărâre definitivă, astfel încât, cele două cereri ale reclamantei, ambele principale, nu se pot judeca împreună.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Timişoara şi, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., cu referire la art. 112 alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.