Claimant's direct land concession claim fails as insolvency and unproven livestock headcount bar statutory requirements

Asupra recursului de faţă, constată că:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în Dosarul nr. x/2008 din 14 mai 2008 al Judecătoriei Călăraşi, reclamanta SC A. SRL Feteşti a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul agricol în suprafaţă de 991,58 ha şi 9,58 ha teren neagricol amplasate pe teritoriul SC B. SA Grădiştea, prin atribuire directă în temeiul dispoziţiilor art. 211 şi art. 213 din Legea nr. 268/2001, modificată prin Legea nr. 249/2003, obligarea pârâtei la plata contravalorii investiţiilor efectuate pe această suprafaţă de teren în perioada 2001 - 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantei a arătat că începând cu anul 2000 a achiziţionat în procedurile de executare silită toate activele ce au aparţinut SC B. SA Grădiştea, constând în sedii de fermă, sisteme de irigaţii, ateliere mecanice, iar în calitate de proprietar în conformitate cu dispoziţiile art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997 şi pct. XV din H.G. nr. 450/1999, a încheiat cu pârâta contractul de concesiune nr. x/2000 având ca obiect suprafaţa de 5404,88 ha teren aferent fermelor 2 - 5 şi 7.

Ulterior, în cadrul procedurii falimentului, reclamanta prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 a cumpărat şi activele ce au aparţinut C., căreia i-a păstrat specificul populând-o cu animale, motiv pentru care luând cunoştinţă de intenţia pârâtei de a scoate la licitaţie suprafaţa de 991,58 ha teren agricol şi 9,58 ha teren neagricole aferent acestei ferme şi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 268/2001, modificată şi completată, în considerarea calităţii sale de dobânditor de active, a capacităţii zootehnice şi a efectivului de animale deţinut, a solicitat pârâtei încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe.

Prin Sentinţa civilă nr. 1683 din 9 iunie 2008 Judecătoria Călăraşi a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul judecă în primă instanţă cererile în materie comercială neevaluabile în bani.

Pe rolul Tribunalului Călăraşi, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2008, fiind suspendată prin încheierea din 4 decembrie 2008 potrivit dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. şi repusă pe rol la data de 3 decembrie 2012, ca urmare a soluţionării cauzei care a determinat suspendarea.

După repunerea cauzei pe rol, reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii investiţiilor, iar intervenienta SC D. SRL a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei, solicitând respingerea acţiunii.

Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului invocată în considerarea abrogării dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., prin Legea nr. 71/2011, a fost respinsă, iar prin Sentinţa nr. 1290 din 20 septembrie 2013 Tribunalul Călăraşi, secţia civilă a admis în parte acţiunea precizată a reclamantei cu consecinţa obligării pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de concesiune prin atribuire directă pentru suprafeţele de teren identificate în acţiunea formulată, cu obligarea acesteia la plata sumei de 40,5 RON cheltuieli de judecată către reclamantă fiind respinsă cererea de intervenţie în interesul pârâtei.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta SC A. SRL Feteşti a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 268/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 249/2003, respectiv deţinerea activelor necesare exploatării unei părţi - adică suprafaţa de 889,35 ha şi 9,25 ha teren neagricol - din terenul agricol solicitat cu privire la care pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de concesiune prin metoda atribuirii directe.

Interpretând dispoziţiile art. 211 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 268/2001 şi expunerea de motive a Legii nr. 249/2003, tribunalul a arătat că reclamanta îndeplineşte cele două condiţii constând în existenţa efectivului de animale şi a capacităţii de exploatare pentru a beneficia de încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent, prin metoda atribuirii directe.

Apărarea intervenientei SC D. SRL, potrivit căreia aceste dispoziţii legale sunt aplicabile doar în ipoteza în care activele au fost dobândite în cadrul procedurii de privatizare nu şi a falimentului - cum a fost cazul reclamantei - a fost înlăturată de prima instanţă cu motivarea că textul de lege nu impune o atare condiţie. Investitorii care au cumpărat active, indiferent dacă acestea au fost dobândite în procedura privatizării sau în cea a falimentului având dreptul de a primi în concesiune teren cu destinaţie agricolă, dacă activele cumpărate implică necesitatea exploatării unor astfel de terenuri.

În privinţa condiţiilor prevăzute de Normele Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, ale H.G. nr. 354/2003 pentru completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 şi Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 804/2005 aprobate prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al pârâtei din 26 martie 2008, respectiv, ca persoanele deţinătoare de active să nu figureze cu debite rezultate din raporturi juridice anterioare, tribunalul a arătat că acestea nu pot fi reţinute drept condiţii legale, deoarece nu există o astfel de restricţie în actele normative nefiind permis, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, ca prin norme interne să se introducă restrângeri care nu sunt prevăzute de actul normativ de rang superior şi care sunt de natură să afecteze dreptul recunoscut de lege tuturor investitorilor care au cumpărat active.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 212 din lege, efectivul mediu de animale dovedit prin adeverinţa nr. x din 27 iunie 2013 eliberată de Primăria Borcea - înscris ce a fost avut în vedere conform condiţiei prevăzute de Capitolul 3 pct. 2 ultima teză de Ordinul MAPDR nr. 804/2005 - prin care s-a certificat efectivul de animale înregistrat în registrele agricole, precum şi capacitatea de exploatare, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să i se atribuie direct în concesiune suprafaţa de teren necesar asigurării bazei furajere pentru efectivul de animale, admiţând acţiunea în limitele arătate.

Ca efect al admiterii acţiunii reclamantei, cererea de intervenţie accesorie a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele sentinţei, formulată de intervenienta SC D. SRL în privinţa calcului efectivului de animale a fost respinsă de tribunal prin încheierea din 11 iunie 2014 pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 281 C. proc. civ.

Apelul formulat de intervenientă împotriva acestei încheieri a fost respins prin Decizia civilă nr. 561 din 9 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC A. SRL, pârâta Agenţia Domeniilor Statului şi intervenienta SC D. SRL, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care prin încheierea din 10 februarie 2014 a admis excepţia necompetenţei funcţionale declinând, în consecinţă, competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 7 aprilie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pentru soluţionarea apelurilor.

Prin Decizia nr. 1118 din 12 martie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva acestei încheieri.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care prin Decizia nr. 1172 din 7 septembrie 2015 a admis apelurile declarate, a anulat Sentinţa civilă nr. 1290 din 20 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Călăraşi şi a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că potrivit art. 271 şi art. 272 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, în vigoare la data sesizării instanţei, competenţa de soluţionare a cauzei revenea instanţelor de contencios administrativ. Dispoziţiile art. 305 lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, nu au modificat competenţa specială atribuită instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea cauzelor având ca obiect încheierea contractului de concesiune a terenurilor agricole, motiv pentru care în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind încălcată competenţa materială şi funcţională a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea apelurilor, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru soluţionare instanţei competente.

Prin Decizia nr. 1425 din 21 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a respins excepţia lipsei de interes a recursului invocată de intimata SC D. SRL şi s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E. a fost casată Decizia nr. 1172 din 7 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe reţinându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. derivat din încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

În rejudecare după casare, prin Decizia nr. 905 din 15 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL în insolvenţă prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., s-au admis apelurile declarate de pârâta Agenţia Domeniilor Statului şi intervenienta SC D. SRL, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi admiterii cererii de intervenţie.

În privinţa apelului declarat de reclamanta SC A. SRL, instanţa de apel a arătat că deşi aceasta are calitatea de deţinător de active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, ceea ce îi conferă vocaţia de a solicita încheierea unui contract de concesiune directă în temeiul art. 211 din Legea nr. 268/2001, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol, deoarece reclamanta nu a dovedit efectivul mediu de animale deţinut şi capacitatea de exploatare, la data sesizării instanţei.

Analizând probele depuse pentru dovedirea efectivului mediu de animale, instanţa de apel arată că toate înscrisurile depuse, cu excepţia a două facturi fiscale sunt ulterioare sesizării instanţei, adeverinţele conţin informaţii contradictorii în privinţa numărului animalelor şi au fost eliberate pe baza declaraţiilor verbale ale reprezentanţilor societăţii. Reclamanta avea obligaţia de a proba efectivul de animale cu documente justificative, înregistrări contabile pentru a fi îndreptăţită la concesionarea terenului prin atribuire directă, deoarece simpla declaraţie verbală a concesionarului certificată de primărie este suficientă, potrivit Capitolului 3 pct. 2 paragraf 2 din Ordinul nr. 804/2005 numai în situaţia în care se solicită majorarea suprafeţei concesionate ca urmare a modificării efectivului mediu anual de animale, nu şi în ipoteza în care se solicită încheierea contractului de concesiune. În acelaşi context, facturile fiscale emise în anul 2006 au fost considerate irelevante în lipsa altor înscrisuri din care să rezulte realitatea achiziţiei şi evoluţia efectivului de animale.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind capacitatea de exploatare, instanţa de apel a arătat că tribunalul nu a examinat îndeplinirea acestei cerinţe, iar reclamanta căreia, îi revine sarcina probei nu a depus nicio dovadă în acest sens, motiv pentru care sentinţa atacată este nelegală şi sub acest aspect.

A apreciat instanţa de apel că tribunalul a argumentat corect că dispoziţiile legale care au constituit fundamentul juridic al acţiunii reclamantei nu prevăd şi condiţia stabilită în Normele Interne ale pârâtei constând în inexistenţa unor debite ale reclamantei rezultate din raporturi juridice anterioare cu pârâta şi în consecinţă a înlăturat aplicarea acestora cu motivarea că un act cu valoare juridică inferioară legii, emis în executarea acesteia, nu poate restrânge condiţiile de exercitare a unui drept prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat la data de 20 iunie 2016 recurs reclamanta SC A. SRL în insolvenţă prin avocat, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul fiind ulterior însuşit de administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E..

Prin altă cerere înregistrată la aceeaşi dată, reclamanta a formulat critici identice în conţinut cu recursul întemeiat pe dispoziţiile vechiul C. proc. civ., invocând însă prevederile art. 488, pct. 5, 6 şi 8 din noul C. proc. civ.. Aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile potrivit art. 24 din acelaşi cod având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 14 mai 2008.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că deşi prin dispozitivul deciziei recurate, apelul pe care l-a formulat a fost respins, considerentele hotărârii nu cuprinde şi analiza corespunzătoare a motivelor de apel.

Prin omisiunea examinării efective a criticilor formulate s-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, respectiv cuprinde o motivare contradictorie pentru că, deşi s-a reţinut că ar avea vocaţie la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, instanţa de apel a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea arătând că nu s-a dovedit existenţa efectivului de animale, condiţie prevăzută de art. 211 alin. (2) din Legea nr. 268/2001.

Procedând astfel, instanţa de apel a motivat contradictoriu admiterea apelurilor deoarece, pe de o parte s-a recunoscut vocaţia la încheierea contractului, iar pe de altă parte a înlăturat complet această vocaţie.

Totodată, arată recurenta potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, simpla existenţă a capacităţii de exploatare justifică atribuirea terenului prin concesionare directă, motiv pentru care decizia recurată este greşită şi sub acest aspect.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a Legii nr. 268/2001 modificată prin Legea nr. 249/2003, a Instrucţiunii privind stabilirea suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă ce se atribuie prin concesiune directă conform prevederilor H.G. nr. 354/2005, arată recurenta printr-un alt motiv de recurs, decizia atacată fiind nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, susţine recurenta că normele legale greşit aplicate sunt cele care reglementează suprafaţa de teren la care ar fi îndrituită persoana cu vocaţie la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, precum şi cele privind dreptul acesteia la încheierea contractului.

Art. 211 din Legea nr. 268/2001, modificată, stabileşte obligaţia intimatei-pârâte Agenţia Domeniilor Statului de a concesiona terenurile cu destinaţie agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăţii comerciale, menţionate la alin. (1) - (3), obligaţie care subzistă şi în ipoteza nedovedirii unui număr mediu de animale.

Conform H.G. nr. 354/2005, suprafaţa de teren ce se va concesiona prin atribuire directă se stabileşte în funcţie de efectivul de animale deţinut de solicitant la data depunerii documentaţiei de concesionare. Datele furnizate de concesionar în privinţa efectivului mediu anual de animale fiind certificate de primăriile la care s-au efectuat înscrisurile în registrele agricole.

Prin urmare, arată recurenta, contrar interpretării instanţei de apel, legiuitorul a stabilit că pentru determinarea suprafeţelor de teren concesionate - fără a face distincţia între momentul încheierii contractului de concesiune sau eventuale modificări ulterioare prin care s-ar majora suprafaţa - datele furnizate de solicitant, în speţă, recurenta sunt certificate de primărie, acesta fiind singurul act necesar pentru stabilirea suprafeţei de teren. Acest înscris exista la data sesizării primei instanţe, iar instanţa de apel, aplicând greşit dispoziţiile legale invocate anterior a ignorat adeverinţa eliberată de primărie, iar în privinţa celorlalte probe cu excepţia a două facturi a considerat că sunt ulterioare înregistrării acţiunii, sau conţin date contradictorii.

Detaliind conţinutul înscrisurilor depuse la dosar pentru a dovedi efectivul de animale, recurenta arată că deşi instanţa de apel a reţinut că sunt necesare acte contabile pentru a se face această dovadă, aplicând greşit dispoziţiile Codului comercial privind valoarea probatorie a înscrisurilor întocmite de profesionişti a apreciat eronat că cele două facturi sunt lipsite de valoare probatorie.

Prin recursul înregistrat la data de 20 iunie 2017, recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special a formulat critici identice în conţinut cu recursul înregistrat la aceeaşi dată, prin avocat.

Prin întâmpinarea formulată, intimata intervenientă SC D. SRL a invocat în conformitate cu art. 58, art. 5 pct. 4 şi pct. 66 din Legea nr. 85/2014 excepţia lipsei calităţii de reprezentant al administratorului special, cu motivarea că la data de 5 februarie 2016, împotriva recurentei s-a deschis procedura generală a insolvenţei potrivit Legii nr. 85/2014, fiind desemnat administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., care are calitatea de reprezentant legal al debitorului în insolvenţă. Pe fond a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului prin întâmpinarea formulată a solicitat în principal, respingerea recursului ca fiind lipsit de interes deoarece conform susţinerilor recurentei contractul de concesiune nr. x/2000, este în vigoare, include şi suprafaţa de teren din litigiu, astfel încât aceasta nu justifică un interes legitim în promovarea şi susţinerea căii de atac.

Totodată intimata a invocat şi nulitatea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 susţinând că prin dezvoltarea criticilor sunt invocate aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, invocând şi dispoziţiile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 628/2001 în sensul că procedura insolvenţei este incompatibilă cu atribuirea prin concesionare directă a terenului din litigiu.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu preliminar se impune precizarea că excepţia lipsei calităţii de reprezentant al administratorului special al recurentei a fost soluţionată şi admisă, conform art. 137 C. proc. civ., anterior cuvântului pe fond, pentru motivele arătate în preambulul hotărârii, iar excepţia lipsei de interes şi a nulităţii unui motiv de recurs au fost respinse conform menţiunilor din preambulul deciziei.

În consecinţă recursul reclamantei prin administrator special va fi anulat potrivit art. 161 C. proc. civ. pentru lipsa calităţii de reprezentant.

În privinţa nelegalităţii hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată, prin verificarea considerentelor deciziei atacate că au fost analizate criticile vizând soluţia primei instanţe şi au fost dezvoltate argumentele pentru care s-a modificat sentinţa în sensul respingerii acţiunii.

În esenţă, disputa părţilor viza interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 211 din Legea nr. 268/2001, modificată, în privinţa îndeplinirii sau nu de către reclamantă a condiţiilor pentru atribuirea unor suprafeţe de teren în concesiune directă, reclamanta susţinând că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, iar pârâta şi intimata contestând această împrejurare.

Analizând în acest context dispoziţiile legale invocate, instanţa de apel a arătat că art. 211 alin. (3) din lege prevede în mod expres că se aplică dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol privind îndeplinirea celor două condiţii referitoare la efectivul de animale şi la capacitatea de exploatare.

În consecinţă, verificând îndeplinirea acestor condiţii prin prisma probelor administrate în cauză pentru dovedirea motivului de apel vizând efectivul de animale, instanţa de apel a concluzionat că, contrar susţinerilor reclamantei, aceasta nu a îndeplinit cerinţele legale menţionate pentru a beneficia de concesionarea terenului solicitat, prin metoda atribuirii directe.

Procedând astfel, rezultă că instanţa de apel a efectuat o analiză efectivă a căii de atac devolutive, iar faptul că în motivarea deciziei nu se regăsesc argumente pentru fiecare critică în parte, nu afectează legalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci este consecinţa logică, firească a admiterii criticilor formulate de pârâtă şi intervenientă, - care prin motivele de apel formulate vizau schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii. Reclamanta urmărea modificarea hotărârii primei instanţe în sensul majorării suprafeţei de teren pentru care pârâta a fost obligată să încheie contractul de concesiune prin atribuire directă, astfel încât, în mod evident, prin admiterea criticilor formulate de intimate, motivele de apel ale reclamantei au fost implicit înlăturate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, deoarece contrar susţinerilor recurentei, decizia atacată cuprinde în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivele de fapt şi de drept pentru care a fost pronunţată hotărârea.

De altfel, deşi s-a invocat lipsa motivării nu sunt dezvoltate şi argumentele care au determinat această concluzie, ci doar cele privind existenţa unei motivări contradictorii pentru că deşi s-a reţinut că reclamanta ar avea vocaţie la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, această cerere a fost respinsă.

Sub acest aspect este corectă apărarea intimatelor, în sensul că cele două paragrafe ale deciziei recurate, apreciate ca fiind contradictorii, conţin silogisme diferite, care nu se exclud reciproc. Instanţa de apel, analizând dispoziţiile legale în temeiul cărora reclamanta a formulat acţiunea, a arătat că aceasta, în calitate de deţinător de active ce implică necesitatea exploatării unui teren agricol are vocaţia de a solicita încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă. Această vocaţie nu exclude însă verificarea îndeplinirii condiţiilor specifice prevăzute tot de lege pe care proprietarul de active zootehnice, în speţă reclamanta, trebuie să le îndeplinească pentru a putea valorifica această vocaţie, prin obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 211 din Legea nr. 268/2001 modificată prin Legea nr. 249/2003 şi H.G. nr. 354/2005.

În această privinţă, recurenta a arătat că normele de drept greşit aplicate de instanţa de apel sunt cele care reglementau suprafaţa de teren la care ar fi îndrituită persoana cu vocaţie la încheierea contractului de concesiune şi a dovedirii unui anumit efectiv de animale, sens în care recurenta indică probele din care rezultă îndeplinirea acestei din urmă condiţii.

Cu precizarea că interpretarea probelor este atributul instanţei de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, fiind prin urmare exclusă verificarea netemeiniciei hotărârii, Înalta Curte constată că prin decizia recurată aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate.

În concret instanţa de apel a arătat că prevederile art. 211 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 impun necesitatea dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind deţinerea unui anumit efectiv de animale şi a capacităţii de exploatare a deţinătorului de active zootehnice care solicită atribuirea terenului în concesiune prin metoda atribuirii directe.

Referitor la prima condiţie, prin decizia recurată s-a argumentat, în baza probelor a căror analiză este exclusă în recurs, că reclamanta nu a dovedit în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. îndeplinirea acestor cerinţe, iar în privinţa capacităţii de exploatare, arată instanţa de apel, tribunalul nu a verificat îndeplinirea acestei condiţii, iar în apel nu s-a demonstrat existenţa acestei capacităţi.

Sub acest aspect este relevantă şi apărarea intimatei-pârâte Agenţia Domeniilor Statului, potrivit căreia capacitatea de exploatare implică şi dovedirea solvabilităţii financiare şi a existenţei funcţionalităţii şi capacităţii de utilizare a activelor. Starea de insolvenţă a recurentei, chiar dacă această situaţie a intervenit ulterior introducerii acţiunii, împiedică recurenta să-şi asume drepturi şi obligaţii specifice unui contract de concesiune pentru o perioadă îndelungată de timp, din cauza incapacităţii de plată şi a lipsei lichidităţilor. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 potrivit cărora în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinaţie agricolă aflate în administrarea Agenţia Domeniilor Statului, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenţei.

În consecinţă, deoarece de la data deschiderii procedurii insolvenţei activitatea debitoare este pusă sub supraveghere, iar contractul de concesiune are natura unui contract sinalagmatic, rezultă că societatea recurentă se află în imposibilitatea de a-şi asuma şi respecta obligaţiile contractuale, motiv pentru care intimata Agenţia Domeniilor Statului nu poate fi obligată la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, cu o societate în insolvenţă.

În concluzie, cu precizarea că deşi recurenta a indicat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8, dezvoltarea criticilor nu relevă incidenţa acestui motiv de recurs, iar criticile analizate sunt nefondate, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator special F., împotriva Deciziei civile nr. 905A din 15 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 16 ianuarie 2018.

GGC - GV