Interpretation of arbitration clause and procedural bar on new jurisdictional exceptions in annulment actions

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017 din 7 iunie 2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat anularea sentinţei arbitrale nr. 53 din 8 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, precum şi a încheierilor premergătoare, în principal trimiterea cauzei spre judecată instanţei competente, iar în subsidiar, după administrarea probelor, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, invocându-se prevederile art. 608 alin. (1) lit. b), d), e), f), g) şi h) noul C. proc. civ. şi cele ale art. 613 alin. (3) lit. a) şi b) noul C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 178 din 3 octombrie 2017, a admis acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A anulat sentinţa arbitrală nr. 53 din 8 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Ploieşti.

În pronunţarea acestei soluţii instanţa de anulare a reţinut următoarele.

Obiectul acţiunii cu care societatea pârâtă B. S.R.L. a învestit Tribunalul arbitral priveşte obligarea reclamantului A. la plata sumei de 29.357 RON, reprezentând contravaloare manoperă datorată şi neachitată conform facturilor nr. x din 28 octombrie 2014 în valoare de 8.060 RON şi 143 din 28 octombrie 2014 în valoare de 21.297 RON, a penalităţilor de întârziere în valoare de 0,5 % pe zi pentru suma neachitată, calculate de la data expirării de 5 zile conform art. 3 din contract până la plata efectivă, penalităţi care la momentul promovării cererii totalizau 61.209,35 RON, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor arbitrale.

În privinţa cererilor având ca obiect plata contravalorii facturii nr. x din 28 octombrie 2014 şi a penalităţilor de întârziere, Curtea a constatat că soluţionarea acestora nu revine Tribunalului arbitral, exced contractului încheiat între părţi nr. 48 din 14 mai 2013, după învestirea instanţei arbitrale între societate şi reclamant neintervenind niciun un compromis, litigiul nefiind astfel susceptibil a fi soluţionat pe calea arbitrajului.

În ceea ce priveşte cererile societăţii de obligare a lui A. la plata contravalorii facturii nr. x din 28 octombrie 2014 şi a penalităţilor de întârziere, Curtea a constatat că acestea se regăsesc în conţinutul convenţiei încheiate între părţi, B. S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii contractuale a lui C..

Prin clauza contractuală inserată la art. 8 din convenţie părţile nu au exclus competenţa instanţelor judecătoreşti pentru litigiile apărute în legătură cu raporturile contractuale, ci au convenit asupra unei competenţe alternative între instanţele arbitrale şi cele judecătoreşti.

Această clauză compromisorie nu este nulă, însă are un caracter deficitar impunându-se a fi interpretată conform regulilor generale de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1266 C. civ., în temeiul principiului forţei obligatorii a convenţiei, astfel cum acesta este reglementat de art. 1270 C. civ.

Din atitudinea reclamantului, atât în faţa Tribunalului arbitral, cât şi în faţa instanţei de judecată rezultă în mod evident că acesta nu a achiesat la soluţionarea acţiunii deduse judecăţii, în ceea ce priveşte obligaţia principală şi accesorie, ce rezultă din contractul nr. x din 14 mai 2013 de instanţa arbitrală.

S-a apreciat, cu referire la clauza compromisorie stipulată în art. 8 din contractul încheiat între părţi, că aceasta nu este atributivă de competenţă în favoarea jurisdicţiei arbitrale, ci alternativă, dar că această clauză nu este nulă, ci se interpretează potrivit regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de C. civ. şi principiului obligatoriu al convenţiei încheiate între părţi.

Curtea a reţinut că, după învestirea Tribunalului arbitral, între părţi nu a intervenit un acord în ceea ce priveşte competenţa acestuia, A. invocând excepţia necompetenţei generale, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dat fiind faptul că Tribunalul arbitral a soluţionat cererile societăţii având ca obiect obligaţia principală de 8.060 RON şi penalităţile aferente, în temeiul unei convenţii arbitrale inoperante.

Curtea a mai constatat şi că Tribunalul arbitral a soluţionat cauza dedusă judecăţii, atât în ceea ce priveşte obligaţia principală în cuantum de 8.060 RON şi penalităţile aferente, cât şi pe cea de 21.297 RON şi accesorii reprezentate de penalităţi, în baza unei convenţii arbitrale sub forma clauzei compromisorii inoperante, respectiv fără a exista o astfel de convenţie arbitrală, sentinţa pronunţată impunându-se a fi desfiinţată, în speţă fiind incident motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.R.L. solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

Recurenta-pârâtă îşi circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că, prin întâmpinarea formulată de către intimatul A. faţă de cererea de arbitrare, s-a invocat "excepţia de necompetenţă jurisdicţională generală a jurisdicţiei arbitrale instituţionalizate a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova", în timp ce prin acţiunea în anulare a invocat inexistenţa convenţiei arbitrale numai cu privire la debitul de 21.297 RON reprezentând lucrări suplimentare aferente contractului nr. x din 14 mai 2013.

Consideră recurenta că intimatul, în temeiul art. 573 alin. (2) C. proc. civ. şi al art. 592 alin. (1) C. proc. civ., era decăzut din dreptul de a mai invoca excepţia necompetenţei Tribunalului arbitral pornind de la ipoteza inexistenţei convenţiei de arbitraj pentru lucrările aferente sumei de 21.297 RON.

Consideră recurenta că sancţiunea aplicabilă în cazul neinvocării unei excepţii conform dispoziţiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ. este una expres prevăzută de legiuitor, şi anume decăderea, legiuitorul român instituind în mod expres regula conform căreia odată neinvocate excepţiile respective în termenul legal, acestea nu mai pot fi invocate în susţinerea unei eventuale acţiuni în anulare.

Sub acest aspect, recurenta consideră că instanţa a încălcat dispoziţiile exprese ale C. proc. civ. în momentul în care a admis acţiunea în anulare cu privire la suma de 21.297 RON, debit principal, aferentă unor lucrări suplimentare, considerând că nu există o convenţie de arbitraj încheiată de părţi cu privire la litigiile ce au legătură cu aceasta. Încălcarea normelor de procedură exprese prin eludarea unei sancţiuni prevăzută clar de legiuitor pentru neexercitarea unor drepturi procesuale în ordinea şi termenul instituite de acesta este lovită de nulitate.

Precizează recurenta că singura modalitate în care vătămarea ce i-a fost produsă printr-o asemenea nulitate poate fi înlăturată este casarea hotărârii pronunţate cu încălcarea normelor de procedură mai sus invocate.

Critica formulată prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de anulare, deşi a îmbrăţişat teoria exprimată de către intimatul A. cu privire la inexistenţa unei convenţii de arbitraj încheiată pentru pretenţiile în sumă de 21.297 RON, în ceea ce priveşte raportul juridic în temeiul căruia au fost realizate lucrările suplimentare, în considerentele hotărârii pronunţate nu a făcut absolut nicio referire la apărările recurentei legate de caracterul de noutate al susţinerilor intimatului şi nici nu a tratat această problemă juridică prin prisma dispoziţiilor art. 592 alin. (1) şi art. 608 C. proc. civ.

Consideră recurenta că instanţa de fond nu ar fi trebuit să se limiteze la analiza susţinerilor intimatului cu privire la inexistenţa unei convenţii de arbitraj, ci ar fi trebuit să motiveze şi de ce a considerat că apărările recurentei cu privire la acelaşi aspect nu sunt eficiente şi de ce este necesar să le înlăture.

Apreciază recurenta că, admiţând că în contractul dintre părţi există o clauză compromisorie inoperantă, că acea clauză a fost valabil încheiată, dar că a încetat să mai poată fi utilizată din cauza unor raţiuni ulterioare datei încheierii, independente de voinţa părţilor, Curtea a avut în vedere argumente contradictorii.

Cea de-a treia critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, pe de-o parte, faptul că raţionamentul instanţei referitor la inexistenţa convenţiei de arbitraj pentru raportul juridic ce a avut ca obiect lucrările suplimentare este unul eronat şi este rezultatul unei greşite interpretări a dispoziţiilor de drept material referitoare la convenţia de arbitraj şi, pe de altă parte, că, raportându-se la dispoziţiile art. 1266 şi art. 1270 C. civ. referitoare la interpretarea contractelor şi la forţa obligatorie a acestora, instanţa a făcut o interpretare eronată a clauzei compromisorii prin perspectiva art. 1266 C. civ., când a reţinut că intenţia reală a părţilor nu a fost aceea de a conferi arbitrajului jurisdicţie deplină în ceea ce priveşte litigiile izvorâte din contractul nr. x/2013, ci o competenţă alternativă între procedura arbitrajului şi aceea de drept comun.

Recurenta aduce în susţinerea acestor critici următoarele argumente.

Instanţa de fond, în analiza sa, omite dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C. civ., în sensul că orice contract se interpretează după voinţa concordantă a părţilor şi nu după sensul literal al cuvintelor.

Art. 1270 C. civ. stipulează că un contract valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, or, contractul nr. x/2013 este un act juridic bilateral valabil încheiat, astfel încât clauzele acestuia trebuie să aibă valoare de lege.

Menţionarea cuvântului "pot" în clauza compromisorie are o cu totul altă semnificaţie decât cea atribuită de către instanţa de fond, în sensul că părţile, dacă nu-şi soluţionează diferendele ivite în legătură cu contractul nr. x/2013, au posibilitatea de a se adresa curţii de arbitraj, fără a fi însă obligate să întreprindă un asemenea demers dacă nu doresc să continue starea de litigiu.

Art. 1266 alin. (2) C. civ. stabileşte şi o serie de criterii în funcţie de care se realizează această interpretare a voinţei concordante cum ar fi negocierile purtate de părţi, practicile statornicite între acestea sau comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Clauza de la art. 8 din contract este una negociată, întrucât intimatului i-a fost pus la dispoziţie anterior semnării contractului un draft al acestuia pentru a-l lectura şi a reflecta asupra conţinutului. În ceea ce priveşte comportamentul ulterior încheierii contractului, recurenta menţionează că, în nici un moment acesta nu a formulat vreo obiecţie referitoare la clauza compromisorie până în momentul sesizării curţii de arbitraj.

Alin. (3) al art. 1268 C. civ. stabileşte că o clauză contractuală se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Recurenta concluzionează în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare normelor de drept material ce stabilesc modalitatea în care se interpretează clauzele unui contract, conferind o valenţă de ineficienţă clauzei compromisorii din contractul nr. x/2013 bazându-se pe o supoziţie şi fără a se raporta la norma ce obligă la interpretarea unei clauze în sensul producerii de efecte.

În acelaşi sens, recurenta invocă greşita interpretare de instanţa de anulare a normelor cuprinse în art. art. 592 alin. (1) şi în art. 608 C. proc. civ.

Recurenta solicită să fie avute în vedere în analiza recursului dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că obiectul şi limitele judecăţii sunt stabilite de către părţi, art. 10 alin. (1) C. proc. civ., şi anume obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile în condiţiile, termenele şi ordinea stabilite de lege, art. 12 alin. (1) C. proc. civ., art. 14 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază apărările, art. 20 C. proc. civ. denumit "respectarea principiilor fundamentale" conform căruia judecătorul are el însuşi obligaţia să respecte principiile fundamentale ale procesului civil precum şi cele ale art. 22 alin. (1) C. proc. civ., "Rolul judecătorului în aflarea adevărului" în sensul că instanţa soluţionează litigiul în temeiul normelor de drept care îi sunt aplicabile.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, în complet de filtru, prin încheierea din 21 septembrie 2016 a admis, în principiu, recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondată.

Potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Decăderea a fost definită în doctrină ca o sancţiune procedurală determinată de nerespectarea unui termen imperativ (peremptoriu) constând în pierderea exerciţiului dreptului procesual.

Decăderea, ca sancţiune, intervine numai în situaţia nesocotirii termenelor legale imperative, a etapei procesuale ori a ordinii procesuale şi constă în pierderea unui drept cu privire la îndeplinirea acelui act procedural.

Dispoziţiile art. 573 alin. (2) C. proc. civ. reglementează un termen fix în vederea invocării în procedura arbitrală, a excepţiilor şi altor mijloace de apărare care nu au fost arătate prin întâmpinare, respectiv primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

La fel, dispoziţiile art. 592 alin. (1) C. proc. civ., stabilesc un termen imperativ înlăuntrul căruia părţile pot invoca, în arbitraj, orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii, respectiv primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar conform art. 10 alin. (1) prima teză C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

În speţă, prin întâmpinarea formulată în procesul arbitral intimatul a invocat excepţia de necompetenţă jurisdicţională generală a jurisdicţiei arbitrale instituţionalizate a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, cu motivarea că, în opinia sa, clauza compromisorie inserată la art. 8 din contractul nr. x/2013 nu este atributivă de competenţă exclusivă pentru jurisdicţia arbitrală întrucât instituie o competenţă alternativă între jurisdicţia arbitrală şi cea statală.

Prin acţiunea în anulare intimatul, în susţinerea motivului de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. b) invocă pentru prima dată inexistenţa unei convenţii arbitrale în ceea ce priveşte debitul de 21.297 RON reprezentând lucrări suplimentare aferente contractului.

Întrucât această excepţie nu a fost formulată în faţa Tribunalului arbitral, în termenul imperativ reglementat de art. 573 alin. (2) C. proc. civ. şi de art. 592 alin. (1) C. proc. civ., în speţă intervine sancţiunea decăderii, în plus fiind incidente şi dispoziţiile art. 608 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604".

Însuşindu-şi raţionamentul intimatului dezvoltat prin acţiunea în anulare în motivarea excepţiei de necompetenţă a Tribunalului arbitral, Curtea a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor imperative de procedură mai sus evidenţiate care sancţionează cu decăderea neexercitarea unor drepturi procesuale, analizând astfel o apărare formulată, omisso medio, direct în cadrul acţiunii în anulare.

Critica circumscrisă de recurentă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează raţionamentul instanţei referitor la inexistenţa convenţiei de arbitraj pentru raportul juridic ce a avut ca obiect lucrările suplimentare şi interpretarea greşită de către instanţă a clauzei compromisorii înscrise în art. 8 din contractul nr. x/2013, va fi analizată tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură.

Aceasta întrucât, spre deosebire de contractul de fond, în care este inserată şi care dă naştere la drepturi şi obligaţii de drept material, convenţia arbitrală, în speţă clauza compromisorie, generează exclusiv drepturi şi obligaţii de ordin procedural, ea reprezentând legea procesuală a părţilor care au optat pentru arbitraj.

Această critică este fondată întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată cu ignorarea clauzei compromisorii prevăzute de art. 8 din contractul nr. x/2013, din perspectiva regulii instituite de art. 553 C. proc. civ.

În art. 8 din contractul nr. x/2013 părţile au convenit următoarele:

"Litigiile dintre părţi se soluţionează pe cale amiabilă. În caz contrar, nesoluţionarea pe această cale, părţile pot apela la Arbitrajul Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova care va judeca în complet de 3 arbitri. Fiecare îşi desemnează un arbitru iar aceştia desemnează un supraarbitru. Hotărârile sunt definitive şi executorii".

Obiectul contractului îl constituie realizarea de către recurentă - în calitate de prestator - a serviciilor enumerate în Anexa 1 la contract.

În executarea lucrărilor contractate prestatorul a emis factura nr. x din 28 octombrie 2014 pentru suma de 8060 RON şi factura nr. x din 28 octombrie 2014 pentru suma de 21.297 RON, lucrările pentru care a fost emisă cea de-a doua factură excedând în opinia instanţei de anulare, obiectului contractului.

Potrivit art. 550 alin. (3) C. proc. civ., "în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă".

Astfel cum rezultă din conţinutul facturii nr. x din 28 octombrie 2014 la rubrica produse/servicii facturate, este scris "contravaloare situaţii lucrări nr. x/01.10.2013, conform contractului nr. x/14.05.2013", menţiune ce elimină orice dubiu în legătură cu izvorul acestor prestaţii suplimentare, ele fiind efectuate de recurentă în executarea aceluiaşi raport juridic care a stat la baza emiterii primei facturi.

Pentru aceste motive considerentele avute în vedere de instanţa de anulare cu privire la inexistenţa convenţiei arbitrale pentru lucrările suplimentare pentru care a fost emisă factura nr. x/2014, reflectă o greşită interpretare a dispoziţiilor de drept procesual privind obiectul şi întinderea clauzei compromisorii înscrise la art. 8 din contract.

Introducerea cuvântului "pot" în cuprinsul clauzei compromisorii nu poate să aibă semnificaţia reglementării unei competenţe alternative între instanţa de drept comun şi arbitraj, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 553 C. proc. civ.. Câtă vreme părţile au înţeles să insereze în contract o clauză compromisorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 550 C. proc. civ., competenţa instanţelor judecătoreşti era exclusă.

Instanţa de anulare a pronunţat hotărârea cu încălcarea principiului efectului util al clauzei compromisorii, consacrat de art. 1268 alin. (3) C. civ., interpretând clauza în defavoarea validităţii acesteia, ignorând faptul că o clauză contractuală trebuie interpretată în sensul de a produce anumite efecte şi nu în acela de a nu produce nici un efect, alegerea arbitrajului fiind exprimarea voinţei reale a părţilor, în aplicarea principiului pacta sunt servanda.

Din perspectiva art. 1266 alin. (1) C. civ. instanţa de anulare a nesocotit şi principiul interpretării după intenţia comună, interpretând clauza compromisorie strict după sensul literal al termenului "pot", cu ignorarea voinţei comune a părţilor contractante.

Critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea, fondată, din următoarele considerente.

Astfel cum s-a arătat anterior, intimatul invocă în cadrul acţiunii în anulare, în susţinerea motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excepţia de necompetenţă a Tribunalului arbitral, dintr-o perspectivă nouă, care nu a format obiectul analizei instanţei arbitrale.

Astfel, intimatul, deşi prin întâmpinarea formulată în procesul arbitral a invocat excepţia de necompetenţă generală a jurisdicţiei arbitrale a Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale a arătat că, în opinia sa, "singurele pretenţii ale reclamantei în raport de care ar trebui analizată validitatea şi incidenţa clauzei compromisorii constau din pretinsa creanţă principală reprezentând preţul forfetar din cadrul contractului, în cuantum de 8060 RON şi pretinsa creanţă accesorie corelativă acesteia, în cuantum de 16.808,09 RON, pentru restul pretenţiilor în cuantum de 65.698,26 RON fiind lipsită de echivoc absenţa oricăror efecte atributive de competenţă ale clauzei compromisorii în discuţie."

Prin întâmpinarea formulată în acţiunea în anulare recurenta semnalează instanţei caracterul de noutate al abordării de către intimat a excepţiei de necompetenţă a tribunalului arbitral.

Curtea preia în analiză raţionamentul propus de intimat şi concluzionează în sensul că cererile ce au ca obiect plata contravalorii facturii nr. x din 28 octombrie 2014 şi a penalităţilor de întârziere nu intră în competenţa tribunalului arbitral, întrucât exced contractul nr. x/2013, dat fiind şi faptul că ulterior declanşării litigiului arbitral între părţi nu s-a încheiat un compromis cu privire la aceste pretenţii.

În această motivare însă nu se regăsesc analizate decât argumentele invocate de intimatul-reclamant în acţiunea în anulare, nefiind luate în considerare apărările formulate de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, hotărârea recurată fiind astfel nemotivată în sensul art. 425 alin. (1) pct. b teza finală C. proc. civ., hotărârea necuprinzând "motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În raport de caracterul fondat al acestei prime critici formulate în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cea de-a doua critică, vizând caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, subsumată aceluiaşi temei de casare, nu se mai impune a fi analizată.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând nelegalitatea sentinţei atacate sub aspectul cauzei de anulare reglementată de art. 608 alin. (1) pct. b C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, aceasta urmând a analiza celelalte motive de anulare invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 178 din 3 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 16 noiembrie 2018.