Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against District Court decisions for claims under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la 11.09.2014 pe rolul Judecătoriei Brezoi, secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta: la plata către reclamantă a sumei de 28.169 RON, sumă ce reprezintă diferenţa de despăgubire pentru reparaţiile autoturismului marca x, cu nr. de înmatriculare x, număr de identificare x, consecinţă a accidentului de circulaţie din data de 30.01.2012, şi, la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%, conform Ordinului C.S.A. nr. 14 din 2011, pentru suma de 28.169 RON, începând cu data de 11.09.2012 (data plăţii despăgubirii parţiale) şi până la data plăţii efective; a pretins şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2015, urmare cererii reclamantei în acest sens, instanţa a dispus citarea în cauză în calitate de intervenient a persoanei implicate în accident, respectiv, C..

Prin sentinţa civilă nr. 419/26.04.2016, Judecătoria Brezoi, secţia Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 14.295 RON, în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului şi până la achitarea efectivă; în baza art. 453 Noul C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.750 RON.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. Sibiu a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 230/A din data de 23 februarie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă S.C. A. S.R.L. Sibiu, în contradictoriu cu intimata- pârâtă S.C. B. S.A. Bucureşti şi cu intimatul - intervenient C., împotriva sentinţei civile nr. 416/26.04.2016, pronunţate de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. Sibiu a declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecinţa admiterii acţiunii, în sensul obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, pentru suma de 14.270 RON, începând cu data de 11.09.2012, până la data plăţii efective, respectiv, 26.08.2015, raportat la dispoziţiile Ordinului C.S.A. nr. 14 din 2011, în vigoare la data producerii accidentului rutier, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susţinut că interpretarea art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 de către instanţa de apel este vădit eronată, considerentele hotărârii potrivit cărora, aplicabile în cauză ar fi dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza finală, fiind străine de natura pricinii, şi că, instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor incidente în speţa dedusă judecăţii; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 Noul C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive străine de natura pricinii), a arătat, în esenţă, că din probele administrate în dosar, rezultă neechivoc recunoaşterea de către asigurător a faptului că nu a achitat integral despăgubirea, urmând să o achite în cel mai scurt timp, şi, în aceste condiţii, prin achitarea unei părţi din diferenţa de despăgubire, atitudinea asigurătorului atrage incidenţa art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 cu privire la ambele teze vizate, dispoziţii faţă de care asigurătorul nu a îndeplinit în termenele prevăzute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 obligaţiile, instanţa omiţând să se pronunţe faţă de această atitudine de rea- credinţă a asigurătorului.

De asemenea, a susţinut că instanţa a ignorat faptul că nu este vorba de situaţia în care despăgubirea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, întrucât pârâta a recunoscut parte din despăgubire prin întâmpinare şi a achitat suma de 14.295 RON până la pronunţarea hotărârii, şi, astfel, a susţinut recurenta- reclamantă, în mod nelegal instanţa de apel a respins apelul formulat menţinând sentinţa atacată, în sensul obligării intimatei- pârâte la plata penalităţilor de 0,2%/zi asupra debitului restant de 14.295 RON, de la împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), a arătat, în esenţă, că prin interpretarea greşită a art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanţa de apel a ignorat apărările sale, recunoaşterea vădită a pretenţiilor de către asigurător, chiar şi dacă acestea au fost parţiale, faptul că acesta a beneficiat de termenul de 3 luni, în condiţiile art. 36 alin. (3), precum şi faptul că a fost privată atât de plata despăgubirii, cât şi de plata cheltuielilor care au fost avansate datorită relei- credinţe de care intimata- pârâtă a dat dovadă în soluţionarea dosarului de daună.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 11.05.2017.

La data de 16.05.2017 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal care, prin decizia nr. 1086/R- CONT din 09 octombrie 2017, a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În motivarea hotărârii de declinare, văzând dispoziţiile art. 96 pct. 3 şi art. 97 pct. 1 C. proc. civ., şi, respectiv, ale art. 483 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., curtea de apel a considerat că instanţa supremă are competenţă generală în soluţionarea recursurilor, tribunalele şi curţile de apel fiind instanţe de recurs numai în cazurile anume prevăzute de lege.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut că în ipoteza de faţă, nu este identificată o normă care să dispună asupra competenţei curţii de apel în soluţionarea recursului exercitat împotriva deciziei de apel, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Curtea considerând aplicabilă regula de drept comun rezultată din art. 483 alin. (3) şi (4) raportat la art. 97 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căreia recursul este în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deşi publicată în Monitorul Oficial ulterior pronunţării deciziei nr. 230/A/23.02.2017 a Tribunalului Vâlcea, decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 relevă această interpretare în sensul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a supune instanţei supreme cererile de recurs exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale şi curţile de apel, cu excepţia cazurilor în care legea prevede expres competenţa instanţei imediat ierarhic superioare (paragraf 31).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 04.12.2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aşa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum şi a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicţie ca instanţă de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competenţa de fond a altor instanţe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicţie a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competenţă a tribunalului, ca instanţă de fond.

Altfel spus, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în toate cauzele ce au fost iniţiate de la nivelul tribunalului, ca instanţă de fond.

Practic, aceasta a fost intenţia legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Vâlcea, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Piteşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. SIBIU împotriva deciziei civile nr. 230/A din 23 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.