Labor salary recalculation claims assigned to Buzău Tribunal under employee-domicile jurisdiction rule.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3157/2018 din 13 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Buzău şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Buzău.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011, sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Susţinerile referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariaţi în nume personal.

Prin sentinţa civilă nr. 1338/2018 din 05 octombrie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă - Complet Specializat litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului unora dintre reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă - Complet Specializat litigii de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă - conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018 reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: recalcularea salariului aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor şi informaţiilor clasificate şi pentru condiţii vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare şi a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale şi uniformizarea salarială consacrată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiaşi familii ocupaţionale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deţinătorii titlului ştiinţific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi priveşte pentru solicitările menţionate la pct. 1-7 din acţiune; plata drepturilor băneşti ce li se cuvin, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflaţiei şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

Prin încheierea din 13.04.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., cu formarea unui nou dosar cu nr. x/2018, având în vedere domiciliile reclamanţilor.

Conform dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conflictul individual de muncă este definit de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

De asemenea, art. 266 din Codul muncii stabileşte competenţa instanţelor de conflicte de muncă şi asigurări sociale, statuând că jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:

a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;

c) sindicatele şi patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Art. 269 din acelaşi cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora, "Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi", întrucât condiţia impusă de acest text de lege nu este îndeplinită în cauză.

Ca urmare a disjungerii prezentei cauze din dosarul nr. x/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă - conflicte de muncă şi asigurări sociale şi având în vedere că toţi reclamanţii au domiciliul pe raza teritorială judeţului Buzău, sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instanţa competentă fiind cea de la domiciliul reclamanţilor.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă - Complet Specializat litigii de muncă şi asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii C., D., B. şi A., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă - Complet Specializat litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2018.