Territorial jurisdiction in labor disputes: exclusive competence at employee domicile overactive coparticipation exception following case disjunction

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3151/2018 din 13 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. şi V., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Timiş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Timiş.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011, cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011, sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susţinerile referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariaţi în nume personal.

Prin sentinţa civilă nr. 1198/2018 din 27 septembrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că art. 269 alin. (3) din Codul muncii stabileşte că, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi. Acest text de lege instituie excepţia de la regula prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar în speţă, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Bucureşti, toţi reclamanţii, printre care şi reclamanţii din această cauză disjunsă, au înţeles să se adreseze Tribunalului Bucureşti, care este instanţa de la locul de domiciliu al majorităţii reclamanţilor, iar pretenţiile se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, întrucât raporturile juridice deduse judecăţii sunt similare.

În acest context, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 59 C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, reclamanţii din prezenta cauză disjunsă având posibilitatea legală ca cererea formulată să le fie soluţionată de către o altă instanţă decât cea de la locul de muncă sau domiciliu.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 05.01.2018 sub nr. x/2018, prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. şi V. au chemat în judecată pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la recalcularea salariului de bază lunar aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat, recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor şi informaţiilor clasificate şi pentru condiţii vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază cu luarea în considerare şi a majorărilor pentru vechime CCR, activitate AA, vechime în muncă, recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României, recalcularea drepturilor salariale prin acordarea către aceştia a sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, recalcularea drepturilor salariale şi uniformizarea salarială consacrată de decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale aflat în plată din administraţia publică centrală sau Autoritatea de Audit după caz, recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu iulie 2017 pentru deţinătorii de titlu ştiinţific de doctor, prin aplicarea procentului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, emiterea ordinelor pentru aceştia, pentru solicitările menţionate, plata către aceştia a drepturilor băneşti, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Cauza a fost disjunsă din dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauză în care, prin încheierea de la termenul din 13.04.2018, tribunalul a disjuns acţiunea în ce priveşte pe de o parte reclamanţii funcţionari publici şi pe de altă parte reclamanţii cu domiciliul şi locul de muncă în localităţi care nu se află în raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, cu formarea de dosare distincte.

Conform dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conflictul individual de muncă este definit de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

De asemenea, art. 266 din Codul muncii stabileşte competenţa instanţelor de conflicte de muncă şi asigurări sociale, statuând că jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:

a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;

c) sindicatele şi patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Art. 269 din acelaşi cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora, "Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi", întrucât condiţia impusă de acest text de lege nu este îndeplinită în cauză.

Ca urmare a disjungerii prezentei cauze din dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi având în vedere că toţi reclamanţii au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Timiş, sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instanţa competentă fiind cea de la domiciliul reclamanţilor.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. şi V., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2018.