Jurisdictional competence for appeals against tribunal decisions in civil matters valued up to 200,000 RON due to legislative gap

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la 13.03.2013 pe rolul Judecătoriei Galaţi, secţia Civilă, sub nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: rezoluţiunea contractului de vânzare- cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x/06.01.2004 de B.N.P. "E." reîntoarcerea imobilului în patrimoniul reclamanţilor şi evacuarea pârâţilor având în vedere prevederea expresă din contract potrivit cu care, vânzătorii şi-au rezervat dreptul de habitaţie viageră pe toată durata vieţii; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1567/2014, pronunţată la data de 20 februarie 2014, în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Galaţi, secţia Civilă a admis cererea având ca obiect "rezoluţiune contract+evacuare" formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/06.01.2004 de către B.N.P. E.; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul întoarcerii în patrimoniul reclamanţilor a imobilului situat în Galaţi, str. x, şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Galaţi, str. x; a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 4001 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi, totodată, a dispus comunicarea hotărârii, după rămânerea definitivă şi irevocabilă, către O.C.P.I. Galaţi.

Această sentinţă a fost anulată prin decizia civilă nr. 350 din 07.05.2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013, urmare admiterii apelului formulat de apelantul C., dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1878/2016, pronunţată la data de 09 martie 2016, în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Galaţi, secţia Civilă a respins cererea având ca obiect "rezoluţiune contract" formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi şi intimata- pârâtă D., şi a respins solicitarea privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, prin decizia nr. 583/2017, pronunţată la data de 08 mai 2017, în dosarul nr. x/2013, a admis apelul declarat de apelanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii C. şi D., având ca obiect rezoluţiune contract, împotriva sentinţei civile nr. 1878/09.03.2016 pronunţată de Judecătoria Galaţi, pe care a schimbat-o în tot, şi în rejudecare: a admis cererea; a dispus rezoluţiunea contractului autentificat sub nr. x/06.01.2004 de către B.N.P. E.; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul întoarcerii în patrimoniul reclamanţilor a imobilului situat în Galaţi, str. x, şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Galaţi, str. x; a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei 7536,6 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale şi a dispus, totodată, comunicarea hotărârii către O.C.P.I. Galaţi.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii din apel, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, a relevat, pe scurt, istoricul cauzei şi a susţinut, în esenţă, că practic, printr-o singură frază, bazându-se pe aceleaşi probe de la dosar, instanţa de apel în mod suveran apreciază că apelul este fondat, fără să arate motivele pe care se întemeiază această soluţie, motivarea fiind similară cu cea din hotărârea de la fond. Arată recurentul că, deşi concluzia la care trebuia să ajungă Tribunalul era aceea că apelul nu este fondat, concluzionează că apelanţii- pârâţi erau în stare de nevoie, fără să se dovedească aceste lucru şi, mai mult decât atât, intimaţii- pârâţi nu şi-ar fi respectat obligaţiile asumate şi, la fel, fără să se dovedească şi să se probeze această inversare nedorită a situaţiei de fapt. A invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă la data de 12.06.2017.

La data de 27.06.2017 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, care, prin decizia civilă nr. 137/R pronunţată la 04 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2013, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, respectiv, a recursului formulat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 583 din 08.05.2017, pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/2013, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea hotărârii de declinare, faţă de normele de competenţă de la art. 97, art. 483 alin. (3) şi alin. (4) şi, respectiv, art. 96 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care, Curtea de Apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor doar în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi cele prevăzute de disp. art. 414, art. 421, art. 437 şi art. 440 C. proc. civ., Curtea de Apel Galaţi a considerat că interpretarea şi aplicarea actualului C. proc. civ. în ceea ce priveşte calea de atac extraordinară a recursului este în sensul de a fi soluţionat doar cu privire la legalitatea hotărârii recurate şi doar de către Instanţa Supremă de Casaţie.

De asemenea, a reţinut, din considerentele deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale, obligatorie pentru instanţa de judecată, rezultă (paragraful 26 din decizie) că "în viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 414, art. 421, art. 437 şi art. 440 C. proc. civ. - s.n.) examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 03.11.2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aşa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum şi a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicţie ca instanţă de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competenţa de fond a altor instanţe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicţie a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competenţă a tribunalului, ca instanţă de fond.

Altfel spus, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în toate cauzele ce au fost iniţiate de la nivelul tribunalului, ca instanţă de fond.

Practic, aceasta a fost intenţia legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Galaţi, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Galaţi, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 583/2017 din 08 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.