Annulment petition rejected; alleged factual error and recusal-ground omission held outside Article 503 annulment scope.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2018

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 483 din 22 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2/2017 din 5 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare S.C. A. S.R.L., motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Prin finele cererii de recurs a sesizat instanţa, în baza art. 488 (1) pct. 1 din C. proc. civ., în legătură cu incompatibilitatea unuia dintre membrii ce au alcătuit completul de judecată al Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ce a pronunţat decizia nr. 2/2017 din 05 ianuarie 2017.

Instanţa de recurs a soluţionat acest motiv de casare la pag. 18-19 din decizia nr. 483 din 22 februarie 2018, considerând că această critică nu poate fi primită, întrucât A. nu a făcut cerere de recuzare nici în data de 14.12.2015 şi nici ulterior.

Prima afirmaţie este adevărată, însă a doua, nu.

La Curtea de Apel Alba Iulia, primul termen de judecată în dosarul x/2013 a fost în data de 16.12.2015, fiind adevărat că nu a formulat cerere de recuzare în data de 14.12.2015, adică înainte de primul termen de judecată.

A. a formulat cerere de recuzare în data de 14.11.2016, adică între termenele din datele de 26.10.2016 şi respectiv 14.12.2016.

Cererea de recuzare a fost respinsă la data de 24.11.2016.

Cererea de recuzare a fost formulată deoarece, la Curtea de Apel Alba Iulia, dna judecător B. a soluţionat dosarul x/2013 în data de 03.11.2016 şi A., având în vedere similaritatea situaţiilor juridice din cele două dosare, nu a vrut ca acelaşi judecător (preşedinte de complet), care prin decizia civilă nr. 578 din 03.11.2016, dată în dosarul nr. x/2013, îşi expuse deja punctul de vedere asupra situaţiilor juridice ce făceau şi obiectul dosarului nr. x/2013, să soluţioneze şi acest ultim dosar.

Practic, a aflat în data de 03.11.2016 despre modul în care a fost soluţionat dosarul nr. x/2013 şi doar 11 zile mai târziu - 14.11.2016 - a şi formulat, în scris, o recomandare de abţinere a dnei. judecător B., dublată de o cerere de recuzare.

La data formulării cererii de recuzare erau respectate dispoziţiile art. 44 din C. proc. civ., deoarece părţile se aflau încă în faza judecăţii, etapa cercetării procesului.

Consideră că, raportat la motivul de casare invocat, întemeiat pe art. 488 (1) pct. 1 din C. proc. civ., dezlegarea dată de către instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Soluţia eronată a avut la bază confundarea unor elemente importante, a unor date materiale, existente la dosar şi verificabile.

Este vorba despre erori esenţiale, determinante în soluţionarea cauzei, şi nu incidenţa art. 442 din C. proc. civ., ori divergenţe privind modul de interpretare al probelor.

Sunt eronate, ca urmare a unor confuzii, şi nu se pot verifica susţinerile instanţei de recurs de la pag. 18-19 din decizia nr. 483 din 22 februarie 2018.

În realitate, în dosarul nr. x/2013 nu a existat niciun termen la data de 14 decembrie 2015.

Dovada contrară, în sensul existenţei certe a unei cereri de recuzare, rezultă din evidenţele dosarului nr. x/2013

A. nu a lăsat să expire termenul imperativ prevăzut de lege, cererea de recuzare fiind formulată în data de 14.11.2016, în etapa cercetării procesului, astfel încât nu există niciun motiv legal pentru a interveni sancţiunea decăderii.

A. nu a formulat cererea de recuzare în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru prima dată şi direct în cererea de recurs, aşa cum se susţine în decizia recurată.

Faţă de modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat acest motiv de recurs, cu ignorarea documentelor aflate la dosarul cauzei, raportat la motivul de casare invocat de către A. - întemeiat pe art. 488 (1) pct. 1 din C. proc. civ. - dezlegarea dată recursului de către instanţa de recurs este şi rezultatul unei omisiuni de a se pronunţa, în sensul art. 503 (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Intimata S.C C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, întrucât nu poate fi reţinută eroarea materială sau omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui motiv de recurs.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun şi de dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestaţia în anulare specială.

Conform dispoziţiilor art. 503 alin. (1) din noul C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., invocate în cauză, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Prin eroare materială, în înţelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatoare, se înţelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara etc.

Acest motiv de contestaţie în anulare corespunde celui reglementat anterior de art. 318 din vechiul C. proc. civ., vizând erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, care au avut drept consecinţă soluţionarea greşită a acestei căi de atac. Aşadar, acest motiv vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

O altă condiţie pentru admiterea contestaţiei în anulare întemeiate pe acest text de lege este aceea că eroarea trebuie să fie esenţială, adică o eroare care a determinat pronunţarea unei soluţii greşite faţă de actele existente la dosar, fără a se confunda acest motiv cu erorile materiale la care se referă art. 442 din noul C. proc. civ.

În speţă, se constată că erorile materiale invocate de contestatoare ca fiind săvârşite de instanţa de recurs, constau în faptul că instanţa a reţinut că la data de 14.12.2015 (data indicată de către recurentă) şi nici ulterior, recurenta nu a formulat cerere de recuzare.

Or, în înţelesul normei prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ., greşeala materială care deschide calea contestaţiei în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care nu poate fi iniţiată pentru remedierea unor greşeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziţii legale cu incidenţă în speţă ori din stabilirea eronată a situaţiei de fapt.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Analiza instanţei de recurs a vizat argumentul invocat de către acesta, respectiv formularea cererii de recuzare la data de 14.12.2015.

Eroarea recurentei, neremediată pe parcursul soluţionării recursului, în sensul că a indicat data de 14.12.2015, corectă fiind data de 14.12.2016, nu poate fi asimilată unei erori săvârşite de instanţa de judecată, raportat la dispoziţiile art. 9, coroborat cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Argumenul instanţei de recurs, în sensul că nici ulterior datei de 14.12.2015 nu a fost formulată cerere de recuzare nu este relevant, în condiţiile în care analiza instanţei a vizat inexistenţa cererii de recuzare din data de 14.12.2015, cerere invocată de către recurentă.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 22 alin. (6) din vechiul C. proc. civ.:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia.

Raportat la aceste argumente, chestiunile reclamate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ.

Nici motivul contestaţei în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare neînsuşirea motivului de casare de către instanţa de recurs, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanţa nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluţia contrară ar conduce la transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului şi, prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., cu care a fost învestită, aşa cum reiese din considerentele ce se regăsesc la filele x.

Aşa fiind, argumentele contestatoarei nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din noul C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483 din 22 februarie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483 din 22 februarie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2018.