Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions in civil cases valued up to 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, la data de 30 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Cabinet Medical Individual dr. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi, ca instanţa să dispună:

1. anularea actului unilateral care face obiectul notificării nr. x/10.09.2015 de reziliere a contractului de servicii primare nr. 326/26.06.2014 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi, anularea raportului de control nr. x/09.09.2015 şi a procesului-verbal de constatare nr. x/20.07.2015; repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la executarea contractului nr. x/26.06.2014;

2. obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea venitului mediu net pe care l-ar fi realizat reclamanta, începând cu data de 14.09.2015 până la data rămânerii definitive a hotărârii;

3. obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând prejudiciu de imagine produs reclamantei prin afirmaţii calomnioase, defăimătoare privind reputaţia şi probitatea profesională;

4. restituirea sumelor reţinute cu titlu de sancţiune, începând cu data de 14.09.2015 până la data rămânerii definitive a hotărârii;

5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate de reclamantă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1552 C. civ.

Prin sentinţa nr. 201/2016 din 21 noiembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Iaşi, secţia a II- civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea celei din urmă instanţe, în raport cu art. 246 din Legea nr. 95/2006 şi natura juridică a contractului de servicii primare nr. 326/26.06.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 9942 din 13 iulie 2017 a Judecătoriei Iaşi, secţia civilă s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Cabinet Medical Individual dr. A., invocată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi prin întâmpinare.

S-a admis în parte cererea precizată având ca obiect anulare act de reziliere, obligaţia de a face formulată de reclamantul Cabinet Medical Individual dr. A..

S-a dispus anularea notificării nr. x/10.09.2015 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi de reziliere a contractului de furnizare servicii medicale în asistenţă medicală primară nr. 326/30.06.2014.

S-a constatat ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere prin care s-a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea intimatei la executarea contractului nr. x/26.06.2014.

S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin care s-a solicitat:

- anularea procesului-verbal de constatare nr. x/20.07.2017 şi a raportului de control nr. x/09.09.2015;

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea venitului mediu net pe care l-ar fi realizat reclamanta, începând cu data de 14.09.2015 până la data rămânerii definitive a hotărârii;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând prejudiciu de imagine produs prin afirmaţii calomnioase, defăimătoare privind reputaţia şi probitatea profesională;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor reţinute în cuantum total de 18.388,68 RON cu titlu de sancţiune de către CAS Iaşi.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 171/2018 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins ca fiind inadmisibilă excepţia de nelegalitate a deciziei preşedintelui CAS Iaşi nr. 668/10.09.2015.

S-a admis cererea de apel formulată de reclamantul Cabinet Medical Individual dr. A. împotriva sentinţei civile nr. 9942/13.07.2017 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi la plata către reclamantă a sumei de 18.388,68 RON reţinută cu titlu de sancţiune în baza deciziei preşedintelui CAS Iaşi nr. 668/10.09.2015.

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate, care nu au contravenit acestei decizii.

A fost obligată pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi să plătească reclamantei suma de 852 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond reprezentând taxa de timbru aferentă capetelor de cerere admise 1 şi 4 şi a fost respinsă cererea în rest.

A fost obligată intimata Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi să plătească apelantei suma de 227,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru în apel aferentă motivului de apel admis.

Pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 171/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

Prin decizia nr. 356/2018 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a declinat competenţa soluţionării recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 30 august 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, a reţinut următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

În sensul celor stabilite prin aceste considerente, a fost pronunţată decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2018, nepublicată, a cărei minută se regăseşte pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la categoria comunicate privind deciziile pronunţate în recurs în interesul legii şi care are următorul conţinut:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.."

Prin urmare, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi împotriva deciziei civile nr. 171/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2018.