Violation of random case assignment in civil proceedings outside insolvency procedures.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sub nr. x/2015/a3, la 3 septembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., a solicitat:

a) să se constate denunţarea contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011 şi a actului adiţional la contractul de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x/06.09.2011, de către B.N.P.A G. şi H., iniţiată de către administratorul judiciar C.I.I. B. la 11 august 2015;

b) să se dispună radierea dreptului de ipotecă convenţională înscris în favoarea lui C. asupra terenurilor aflate în proprietatea S.C. A. S.R.L. din CF nr. x Bistriţa (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi 3983) asupra terenului în suprafaţă de 28.763 mp sub Al nr. cadastral x, înscris în C Partea III Sarcini, sub C1, C2, C7 şi din CF nr. x Bistriţa (nr. CF vechi x) asupra terenului în suprafaţă de 16.237 mp sub Al nr. cadastral x, înscris în C Partea III Sarcini sub C5, C7.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 41, art. 58 lit. j), art. 64 lit. e), art. 123 alin. (1), art. 129 din Legea nr. 85/2014, precum şi art. 35 şi art. 194 C. proc. civ.

La 5 octombrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus o cerere intitulată "precizare la acţiune", prin care a solicitat:

a) să se constate nulitatea absolută a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011 şi a actului adiţional la contractul de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x/06.09.2011, de către B.N.P.A G. şi H.;

b) să se dispună radierea dreptului de ipotecă convenţională înscris în favoarea lui C. asupra terenurilor aflate în proprietatea S.C. A. S.R.L. din CF nr. x Bistriţa (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi 3983) asupra terenului în suprafaţă de 28.763 mp sub Al nr. cadastral x, înscris în C Partea III Sarcini sub C1, C2, C7 şi CF nr. x Bistriţa (nr. CF vechi x) asupra terenului în suprafaţă de 16.237 mp sub Al nr. cadastral x înscris în C Partea III Sarcini sub C5, C7;

c) obligarea pârâtelor plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948, art. 949, art. 953, art. 954, art. 966, art. 967 C. civ. din 1864, art. 34 alin. (1) şi alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, art. 8 si următoarele din Actul Constitutiv al S.C. A. S.R.L., art. 78 alin. (5), art. 80 alin. (1) şi alin. (2), art. 82 alin. (2), art. 84 alin. (1) lit. g), art. 87 din Legea nr. 36/1995 (cu corespondentele lor în forma legii din 2011, art. 44 alin. (5), art. 46 alin. (1) şi alin. (2), art. 48 alin. (2), art. 50 lit. g), art. 53), precum şi art. 204 C. proc. civ.

La 24 mai 2016, S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L. au formulat cerere de intervenţie principală, în contradictoriu cu C., E. şi F., prin care au solicitat:

a) admiterea în principiu a intervenţiei voluntare principale;

b) constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011, de către B.N.P.A. G. şi H.;

c) radierea dreptului de ipotecă convenţională înscris în favoarea lui C. asupra construcţiilor industriale de sub A 1.1 nr. cadastral x, A 1.2 nr. cadastral x, A. 1.3 nr. cadastral x şi A. 1.4 nr. cadastral x, aflate în coproprietatea intervenientelor şi care sunt edificate asupra terenului aflat în proprietatea S.C. A. S.R.L., identificat prin CF nr. x Bistriţa (CF vechi x, nr. cadastral vechi 3983);

d) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 61 - art. 66 C. proc. civ., art. 948 şi art. 949 C. civ. din 1864 şi art. 36 din Decretul nr. 31/1954.

Prin încheierea din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie principală formulată de S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sub nr. x/2016, la 6 aprilie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., F. şi E., a solicitat:

a) în principal, să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 19, 20, 21 si 22 din contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011, de către B.N.P.A G. şi H.;

b) în subsidiar, să se constate că sunt clauze îndoielnice şi, în urma interpretării acestora, să se constate ineficacitatea acestora şi înlăturarea obligaţiei de garantare cu bunurile aparţinând societăţii reclamante.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 C. proc. civ., art. 968 şi art. 983, art. 1746, art. 1747 C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Prin încheierea din 27 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia conexităţii şi s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

1. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015/a3, formulată şi ulterior precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F.; a fost respinsă cererea de intervenţie principală formulată de S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L.; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial sub nr. x/2016 şi conexată la dosarul nr. x/2015, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F..

2. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei civile nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016 (în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de respingere a cererii de încuviinţare a probelor) şi a sentinţei civile nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat apel intervenientele S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii apelate şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de intervenţie principală.

Prin decizia civilă nr. 330/2017 din 30 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de intervenienţii S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K. şi de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

CERERILE DE RECURS

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de apel au declarat recurs intervenientele I. S.R.L. şi J. S.R.L., prin lichidator judiciar K. şi reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B.. Cererile de recurs au fost înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2015/a3.

Recursul recurentelor-interveniente I. S.R.L. şi J. S.R.L.

Recurentele interveniente I. S.R.L. şi J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, invocând motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 2 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentele-interveniente au arătat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1011 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi a art. 6 din C.E.D.O., fiind încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor, de natură a atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens, recurentele-interveniente au învederat că, deşi acţiunea principală, cererea de intervenţie şi, implicit, apelul exercitat de acestea vizează constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară, în baza altor dispoziţii legale decât cele din Legea insolvenţei, dosarul din apel a fost repartizat aceluiaşi complet de judecată (AI 2), care a soluţionat toate incidentele din procedura insolvenţei deschisă împotriva societăţii A. S.R.L.

Dosarul nr. x/2015 s-a format în legătură cu acţiunea în anularea unor acte frauduloase ale debitoarei, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 141 şi următoarele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Având în vedere că acţiunea introductivă a fost integral modificată, temeiul de drept fiind schimbat şi întemeiat pe dreptul comun, rezultă că nu sunt incidente prevederile art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Susţin recurentele că apelurile declarate în prezenta cauză trebuiau repartizate aleatoriu unui complet de apel din cadrul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi nicidecum nu ar fi trebuit să fie repartizat manual completului de judecată AI 2, care a mai soluţionat un alt apel în dosarul de insolvenţă nr. 1421/112/2015.

Intervenţia principală pe care au formulat-o este o veritabilă cerere de chemare în judecată şi, prin urmare, apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă trebuia să parcurgă regulile de repartizare aleatorie în faza de apel.

Prin aplicarea regulilor de repartizare a cauzelor specifice procedurii insolvenţei într-o cauză în care nu erau aplicabile dispoziţiile legii privind procedura insolvenţei, recurentele-interveniente susţin că a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor şi principiul continuităţii cu afectarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-interveniente au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 948 - 949, art. 966 - 968 C. civ. din 1864, art. 34 şi art. 36 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, acestea au susţinut că este eronată concluzia instanţei de apel în sensul că garantul ipotecar A. S.R.L. nu mai trebuia să plătească datoria pe care o avea faţă de I. S.R.L. şi J. S.R.L., ca urmare a încheierii contractului de garanţie imobiliară contestat.

Ceea ce garantează contractul respectiv este obligaţia unei persoane fizice faţă de o altă persoană fizică, ambele terţe faţă de societatea garantă, iar nu obligaţiile asumate de I. S.R.L. şi J. S.R.L. faţă de băncile creditoare.

În urma încheierii contractului de garanţie imobiliară, garanta A. S.R.L. a rămas atât cu datoria faţă de I. S.R.L. şi J. S.R.L., cât şi cu riscul de a pierde toate bunurile din patrimoniul său, care îi asigurau obţinerea de profit.

Evocând clauzele de la art. 6, art. 16 şi art. 29 din contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011, recurentele-interveniente au învederat că acest contract poate fi calificat ca un act cu titlu gratuit, în condiţiile în care în patrimoniul garantului ipotecar nu a intrat şi nu a existat nicio contraprestaţie din partea creditorului garantat.

Ori, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 31/1990, rezultă că obligaţiile care nu aparţin societăţii nu pot fi garantate cu patrimoniul său.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că, prin încheierea contractului de garanţie imobiliară, s-a urmărit sprijinirea intereselor S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., ca urmare a relaţiilor existente între cele două societăţi şi că operaţiunea juridică respectivă a servit scopului şi interesului societăţii. În acest sens, recurentele-interveniente au arătat că nu se poate confunda persoana juridică cu asociaţii săi şi nici obligaţiile asumate de asociaţii unei persoane juridice cu obligaţiile persoanei juridice.

Instanţa de apel a confundat asociatul societăţilor I. S.R.L. şi J. S.R.L., cu care S.C. A. S.R.L. avea relaţii contractuale, cu societăţile înseşi, transpunând obligaţiile asumate de asociatul D. faţă de asociatul retras - C., în sarcina celor două societăţi.

Au fost subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi criticile prin care s-a invocat încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă al persoanei juridice şi scopul lucrativ care trebuie să caracterizeze orice act juridic încheiat de o persoană juridică, respectiv art. 34 şi art. 36 din Decretul nr. 31/1954, prin raportare la art. 966 şi art. 968 C. civ. din 1864 şi art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere că în obiectul de activitate menţionat la art. 8 din actul constitutiv al S.C. A. S.R.L. nu se regăseşte şi activitatea de creditare sau garantare, specifică instituţiilor de credit, rezultă că încheierea contractului de garanţie imobiliară s-a făcut cu nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

Totodată, cauza licită a unui act juridic încheiat de o societate trebuie analizată prin raportare la scopul persoanei juridice respective, expres reglementat de art. 1 din Legea nr. 31/1990, care trebuie să fie unul eminamente lucrativ.

Cauza unui act juridic al unei societăţi este licită atât timp cât scopul mediat al actului este unul care să satisfacă scopul statutar/societar - obţinerea de beneficii şi de profit.

Or, scopul statutar/societar care trebuie să existe în orice act juridic pentru ca acesta să fie valid este atins atât timp cât sunt protejate interesele tuturor creditorilor sociali ai semnatarului, persoană juridică.

Câtă vreme interesele creditorilor sociali sunt vătămate, uneori iremediabil, cum este cazul în prezenta cauză, scopul statutar este încălcat iar cauza actului juridic este una eminamente ilicită.

Chiar dacă în contract se menţionează că între recurentele-interveniente şi garantul ipotecar A. S.R.L. erau relaţii comerciale şi chiar dacă părţile au încheiat contractul de ipotecă cunoscând prevederile legale referitoare la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, totuşi aceste aspecte nu înlătură lipsa de validitate a contractului încheiat cu încălcarea acestui principiu, părţile afirmând şi recunoscând de altfel în partea finală a art. 2 din Contractul de ipotecă aspectul că "îşi asumă orice risc contractual şi au insistat la redactarea şi autentificarea prezentului act".

Recurentele au insistat asupra aspectului că A. a garantat cu toate bunurile sale obligaţiile pe care D., terţ faţă de societate şi le-a asumat faţă de C., de asemenea, terţ faţă de societate.

Niciuna dintre aceste persoane şi nici recurentele nu au calitatea de asociaţi ai garantului ipotecar, astfel încât să se poate susţine că ar fi fost în interesul recurentelor să se semneze aceste contracte de ipotecă.

Se susţine că scopul garanţiei a fost acela de a-l proteja pe C. în cazul în care acesta, forţat fiind de băncile finanţatoare, ar fi achitat sume de bani către acestea, în temeiul contractelor de fidejusiune semnate şi, mai mult, în contextul în care D. şi-a asumat obligaţia de a prelua el toate aceste obligaţii către băncile finanţatoare şi a renunţat la dreptul său de regres împotriva creditorului C..

Cu alte cuvinte, prin semnarea Contractului de ipotecă C. a vrut să se asigure şi să-şi protejeze astfel patrimoniul şi, în ipoteza în care acesta ar fi fost afectat de plata unor sume de bani către băncile finanţatoare, să-si poată recupera aceste sume din banii obţinuţi din vânzarea silită a imobilelor aduse în garanţie de un terţ.

Indiferent care erau relaţiile contractuale şi comerciale între garantul ipotecar A. S.R.L. şi recurente la momentul încheierii Contractului de garanţie, garantul ipotecar fiind o societate comercială se supunea tuturor regulilor şi rigorilor funcţionării unei societăţi comerciale, care sunt şi rămân aceleaşi, indiferent de relaţiile contractule pe care le au cu un partener sau altul.

În materie societară, interesul persoanei juridice, din orice moment al existenţei sale trebuie să corespundă interesului social şi societar.

Chiar dacă recurentele au devenit proprietarele fabricii aduse în garanţie de A., riscurile prejudicierii patrimoniului, care a existat încă de la încheierea Contractului, subzistă.

Garantând obligaţia unei persoane fizice faţă de o altă persoană fizică, garanta A. în nici un caz nu şi-a protejat propriul interes, dimpotrivă şi-a asumat riscul executării silite a fabricilor cu consecinţa imposibilităţii respectării obligaţiilor de plată asumate faţă de recurente.

Nu poate fi reţinută concluzia total eronată a instanţei de apel că A., încheind contractul nu ar mai fi trebuit să plătească datoria faţă de J. şi I.. Este o concluzie nesusţinută de nicio probă din dosar şi rezultatul unei interpretări şi aplicări total greşite a legii.

Legea prezumă numai existenţa cauzei, nu şi validitatea ei.

Acesta din urmă trebuie verificată şi analizată de instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte un act juridic al unei persoane juridice, caracterul licit al cauzei, atât a scopului imediat, cât şi a celui mediat, trebuie analizat prin raportare la scopul existenţei persoanei juridice respective, expres reglementat de art. 1 alin. (1) din Legea 31/1990, respectiv acela al obţinerii de profit.

Mai mult, analiza scopului societar, a scopului mediat al actului juridic încheiat trebuie făcută nu numai prin raportare la un anume moment al persoanei juridice, ci şi pe viitor.

Astfel, prin încheierea acestui contract au fost afectate interesele tuturor creditorilor ai S.C. A. S.R.L., întrucât aceştia nu se mai pot îndestula din valoarea bunurilor supuse garanţiei.

La 24 noiembrie 2017, intimaţii-pârâţi C., F. şi E. au formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia "nulităţii" recursului pentru nerespectarea termenului de 30 de zile pentru formularea recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurentele-interveniente S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K..

Recurentele-interveniente au depus răspuns la întâmpinare la 21 decembrie 2017, cu respectarea termenului de 10 zile, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de către intimatele-pârâte prin întâmpinare şi admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că îşi însuşeşte şi motivele de recurs invocate de către recurenţii-intervenienţi.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel nu a analizat legalitatea soluţiei de conexare dispuse în primă instanţă de judecătorul-sindic, prin raportare la motivele invocate de această parte, fiind astfel încălcate prevederile art. 139 alin. (4) şi art. 476 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel vizând nulitatea absolută şi caracterul îndoielnic al clauzelor de la pct. 19, pct. 20, pct. 21 şi pct. 22 din contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a mai arătat că au fost eludate dispoziţiile art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât bunurile aparţinând acesteia nu puteau fi date în garanţie în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor societăţii L. S.A.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că posibilitatea administratorilor asociatului unic (societate pe acţiuni) de a încheia astfel de acte pentru o unitate a unei societăţi pe acţiuni nu este prevăzută de Legea nr. 31/1990.

De asemenea, au fost eludate dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 31/1990, întrucât administratorul S.C. A. S.R.L. nu a încheiat contractul de garanţie imobiliară în calitate de administrator al acestei societăţi, ci în calitate de reprezentant al consiliului de administraţie al S.C. L. S.A.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând eludarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. din 1864, potrivit cărora printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii se numără şi consimţământul, precum şi a dispoziţiilor art. 969 din acelaşi act normativ, potrivit cărora doar convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. din 1864, dat fiind că încheierea contractului de garanţie imobiliară a avut drept scop valorificarea imobilului-teren, aparţinând S.C. A. S.R.L., în favoarea unui cetăţean străin, respectiv C.. Or, cetăţenii străini nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România, la data încheierii contractului de garanţie imobiliară.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel privitor la caracterul îndoielnic al clauzelor din contractul de garanţie imobiliară, arătând, totodată, cum trebuiau interpretate aceste clauze, prin prisma prevederilor art. 977 şi următoarele din C. civ. de la 1864. Ca urmare a interpretării contractului, solicită a se constata că nu au produs efecte clauzele îndoielnice, dat fiind că băncile nu au acceptat exonerarea de răspundere a pârâţilor, în calitate de fidejusori, astfel încât a operat caducitatea acestor clauze.

La 22 noiembrie 2017, intimaţii-pârâţi C., F. şi E. au formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia "nulităţii" recursului pentru nerespectarea termenului de 30 de zile pentru formularea recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 22.05.2018 s-au respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursurilor declarate de recurentele interveniente I. S.R.L. şi J. S.R.L., prin lichidator judiciar K. şi de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B..

S-au admis în principiu ambele recursuri şi s-a stabilit în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică la 6.11.2018.

La acest termen instanţa a invocat din oficiu (în unanimitate), în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ.., în ambele recursuri, motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ.

Acest motiv de casare a fost invocat şi prin cererea de recurs de către recurentele-interveniente I. S.R.L. şi J. S.R.L. şi însuşit de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., prin precizarea de la pct. 1 din cererea de recurs, în sensul că "îşi însuşeşte toate motivele de recurs cu susţinerea aferentă, invocate de către recurenţii-intervenienţi". Cu toate acestea, prin raportul întocmit şi comunicat părţilor, în procedura de filtrare a recursurilor prevăzută la art. 493 C. proc. civ. s-a reţinut că motivul de casare, referitor la încălcarea principiului repartizării aleatorii a apelurilor, a fost invocat direct în recurs, nefiind respectate dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât această neregularitate putea fi invocată în cursul judecăţii apelului.

În condiţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor". Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. limitează doar părţile, iar nu instanţa de recurs.

Posibilitatea instanţei de recurs de a invoca din oficiu motive de casare de ordine publică este conferită prin reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia, prin excepţie de la sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.

Din redactarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că doar instanţa de recurs poate să invoce şi să reţină un motiv de casare de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului, numai dacă legea nu dispune altfel. Limitarea impusă prin sintagma "numai dacă legea nu dispune altfel" trebuie raportată la prevederile legale care instituie obligativitatea invocării încălcării unor norme de ordine publică în anumite termene legale. În măsura în care nu există niciun impediment legal, instanţa de recurs are posibilitatea să invoce un motiv de casare de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică, aşa cum rezultă în mod expres din reglementarea prevăzută în art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate motivul de casare invocat din oficiu, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere încălcarea principiului stabilirii aleatorii a completului de judecată căruia i se repartizează fiecare cauză, principiu consacrat prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Principiul repartizării aleatorii a cauzelor a fost instituit cu scopul de a conferi independenţa funcţională a judecătorilor, element care contribuie la asigurarea imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Normele care reglementează judecata cauzelor de către completuri stabilite prin repartizare aleatorie sunt norme de organizare judecătorească care se înscriu în categoria normelor de ordine publică, cu caracter imperativ a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor de procedură efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale edictate în acest scop, din moment ce s-a încălcat o normă care ocroteşte un interes public conform art. 174 alin. (2) coroborat cu art. 176 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Incidenţa acestui principiu în faza procesuală a apelului este desprinsă din conţinutul normativ al art. 475 alin. (1) C. proc. civ., reluat şi prin art. XV alin. (1) din Legea nr. 2/2013, din care rezultă că, în vederea judecăţii apelului, preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, ia măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Verificând respectarea acestor dispoziţii legale, în legătură cu apelurile soluţionate prin hotărârea care face obiectul recursului, se constată că învestirea completului de judecată s-a efectuat prin repartizare manuală către completul de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel, în procedura privind insolvenţa recurentei-reclamante A. S.R.L., urmându-se regula instituită prin art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi prin art. 143 alin. (1) din Hotărârea nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. În cauză, cererile deduse judecăţii nu sunt aferente procedurii insolvenţei.

Motivul de nelegalitate analizat vizează ipoteza hotărârii pronunţate de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei. Prin interpretarea logică, în baza argumentului a fortiori, această normă legală devine incidentă şi situaţiei în care completul nu a fost stabilit aleatoriu de la momentul înregistrării dosarului, cum s-a întâmplat în cauză, deoarece raţiunea reglementării acestui caz de nelegalitate se impune cu atât mai mult cu cât de la începutul procesului repartizarea aleatorie nu a fost respectată.

Apărarea intimaţilor-pârâţi prin care s-a susţinut că repartizarea apelurilor s-a făcut în mod just prin aplicarea regulilor speciale, derogatorii, de strictă aplicare ale art. 43 din Legea nr. 85/2014 şi ale art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, nu pot fi primite întrucât, prin modificarea cererii de chemare în judecată în temeiul dreptului de dispoziţie conferit de art. 9 C. proc. civ., reclamanta a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată şi a determinat obiectul şi limitele judecăţii, fără a se întemeia pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2014. În acest sens, există cererea depusă la dosarul primei instanţe la 5 octombrie 2015, denumită "precizare la acţiune", prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a schimbat temeiul cererii şi în parte obiectul. Fiind un proces care nu a avut loc în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei A. S.R.L., nu sunt incidente prevederile art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, care au fost greşit aplicate cu prilejul luării măsurilor de repartizare a dosarului de apel.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, completul de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel va fi cel care va soluţiona toate apelurile următoare privind aceeaşi procedură (de insolvenţă), exercitate împotriva aceleiaşi hotărâri sau a hotărârilor succesive pronunţate de judecătorul-sindic în acelaşi dosar de insolvenţă.

Dispoziţiile art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, care prevăd repartizarea manuală a noului dosar de apel către completul care a judecat primul apel în acelaşi dosar de fond de insolvenţă, trebuie interpretate în conformitate cu dispoziţiile normative de rang superior în executarea cărora au fost edictate.

În acest sens, trebuie reţinut că repartizarea manuală este o excepţie de la regula imperativă a repartizării aleatorii prevăzută de art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 şi, prin urmare, este de strictă interpretare şi aplicare. Aşadar, repartizarea manuală urmează a se aplica doar apelurilor privind cereri aferente procedurii insolvenţei, respectiv celor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Interpretarea de mai sus referitoare la sfera de aplicare a repartizării manuale a apelurilor declarate împotriva hotărârilor judecătorului sindic este în concordanţă cu considerentele încheierii interlocutorii din 22.05.2018, de admitere în principiu a recursurilor în prezenta cauză, în care s-a reţinut, sub aspectul excepţiei tardivităţii recursurilor, că decizia pronunţată de instanţa de apel nu a fost comunicată conform dispoziţiilor art. 427 C. proc. civ., ci cu aplicarea greşită a dispoziţiilor din Legea nr. 85/2014 (art. 42), prin publicare în B.P.I., deşi cauza a fost soluţionată în etapele procesuale anterioare potrivit dreptului comun.

Apărarea referitoare la faptul că recurenţii nu au formulat obiecţiuni la termenul din 16.05.2015, faţă de competenţa sau compunerea completului excede motivului de casare analizat, fiind în legătură cu alte motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 3 C. proc. civ.

În contextul dat, faţă de considerentele ce preced se impune concluzia că principiul repartizării aleatorii a cauzei a fost încălcat deoarece repartizarea nu s-a realizat în sistem informatizat, în condiţiile impuse de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind incident şi fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ.

În temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu reluarea în totalitate a judecăţii apelurilor, după repartizarea aleatorie în sistem informatizat.

Reţinând că motivul de recurs care a fost găsit întemeiat este suficient pentru admiterea integrală a ambelor recursuri, examinarea celorlalte motive de casare invocate prin cererile de recurs nu se mai impune în condiţiile în care instanţa de apel va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele şi apărările invocate înaintea sa şi, totodată, se va ţine seama şi de motivele invocate prin recurs, a căror cercetare a devenit inutilă, în considerarea soluţiei de casare totală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. şi de recurentele-interveniente principale S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., împotriva deciziei civile nr. 330/2017 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 noiembrie 2018.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, consider că Înalta Curte nu putea, deşi l-a invocat din oficiu, să aprecieze ca având aptitudinea de a determina admiterea căilor de atac un motiv de nelegalitate pe care partea l-a invocat pentru prima oară în recurs, fără să-l supună analizei şi în apel.

Subliniez că, atât timp cât recursurile au fost admise, cu majoritate de voturi, doar în considerarea unui asemenea motiv, analiza în cele ce succed va fi în mod simetric expusă, fără să mai fie necesară examinarea celorlalte critici prezentate în memoriile de recurs.

Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică".

Prin comparaţie, textul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 prevedea că "motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor".

Noua reglementare diferă faţă de cea anterioară prin adăugarea în cuprinsul normei a sintagmei "dacă legea nu dispune altfel".

Pentru a explica efectele şi întinderea aplicării textului actual, se cuvine a fi subliniat că, din nou cu caracter de noutate, art. 488 cuprinde o dispoziţie în alin. (2), potrivit căreia "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor". O reglementare în termeni similari exista în Codul anterior, dar numai în materia contestaţiei în anulare, nu şi a recursului.

În doctrină s-a arătat că regula de mai sus aplică în recurs principiul înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată omisso medio. Pe de altă parte, interpretând art. 488 alin. (2) C. proc. civ., tot literatura de specialitate a apreciat că în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare, dar nu a făcut-o.

Asemenea interpretări sunt juste, însă ele nu acoperă multitudinea de situaţii care pot fi regăsite în practică.

Raţionamentul care a condus la prezenta opinie separată pleacă de la două premise: prima are în vedere că textul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se aplică tuturor motivelor de casare prevăzute la alin. (1), pentru că norma nu face vreo distincţie; cea de-a doua porneşte de la faptul că obiect al recursului nu este hotărârea primei instanţe, ci decizia din apel.

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Indicarea, în mod alternativ, a modalităţii în care motivul ar fi trebuit să fie invocat în apel are semnificaţia că textul impune ca această obligaţie să fi fost îndeplinită de recurent în etapa anterioară a procesului, oricare ar fi fost acolo poziţia sa: de apelant, caz în care ar fi trebuit să invoce critica prin memoriul de apel, sau de intimat, caz în care critica ar fi trebuit invocată pe calea excepţiei.

Textul trebuie înţeles în această cheie, pentru că sintagma în cursul judecării apelului nu poate fi interpretată în sensul în care nu ar produce niciun efect.

De la această regula consacrată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. există însă şi excepţii, care îngăduie ca necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, necompetenţa internaţională a instanţelor române sau autoritatea de lucru judecat să fie invocate direct în recurs, pentru că legea prevede în mod expres aceasta, în art. 130 alin. (1), art. 1071 alin. (2), respectiv în art. 432 C. proc. civ.

Dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., unele nu pot fi, prin natura lor, invocate şi în apel. Se regăsesc în această categorie ipoteza în care hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului (art. 488 pct. 2 teza I) şi toate motivele indicate în art. 488 pct. 4-8, care presupun ca recurentul să fi făcut în prealabil o analiză a deciziei din apel, pentru a vedea dacă s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, dacă au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dacă decizia este nemotivată ori este motivată contradictoriu/cuprinde numai motive străine de natura cauzei, dacă a fost încălcată autoritatea de lucru judecat sau dacă a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste motive, în mod obiectiv, nu ar fi putut fi invocate şi pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, pentru că de existenţa lor partea nu poate să ia cunoştinţă decât în urma lecturării hotărârii; aşa fiind, textul art. 488 alin. (2) este pe deplin respectat atunci când partea, sesizând astfel de vicii de nelegalitate care afectează decizia din apel, le invocă în recurs.

Şi tocmai pentru a da prevalenţă interdicţiei instituite de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dacă în apel este menţinută sentinţa primei instanţe, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. presupune ca în recurs partea să nu poată să invoce direct un text de lege încălcat sau greşit aplicat dacă nu a expus această critică şi în apel; situaţia diferă, bineînţeles, atunci când în apel se dă eficienţă altor texte de lege decât în prima instanţă, caz în care încălcarea ori greşita lor aplicare nu ar fi putut fi supusă cenzurii şi în apel; în ambele situaţii, imposibilitatea invocării criticii direct în recurs, omisso medio, sau, dimpotrivă, recunoaşterea posibilităţii ridicării acestei chestiuni pentru prima dată în recurs conturează ipoteze care nu contravin interdicţiei instituite de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În schimb, sunt situaţii în care nelegalitatea transpare încă din debutul etapei procesuale a apelului; printre ele, cazul în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 488 pct. 1) sau în care judecata a fost făcută de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei (art. 488 pct. 2 teza a II-a).

În astfel de cazuri, părţii îi este la îndemână să invoce, chiar pe parcursul judecării apelului, fie nelegala alcătuire a instanţei, fie încălcarea regulilor privind desemnarea aleatorie a completului, ca în speţa dedusă judecăţii.

Se cuvin reamintite aici, pentru o înţelegere mai facilă a raţionamentului, prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate (...) în cursul judecării apelului (...)".

Atunci când, deşi nimic nu o împiedica să invoce în cursul judecării apelului încălcarea regulilor privind desemnarea aleatorie a completului, partea interesată nu a supus atenţiei instanţei de apel această pretinsă încălcare a legii, ea nu îl mai poate invoca în recurs sau, dacă o face, o atare critică nu poate fi primită, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În speţă, încălcarea regulilor privind desemnarea aleatorie a completului de apel a fost afirmată pentru prima dată în recurs, iar în raportul asupra admisibilităţii în principiu s-a şi reţinut natura omisso medio a invocării acestui motiv de recurs.

Acestea sunt împrejurările în care Înalta Curte a invocat din oficiu acelaşi aspect, sub forma motivului de ordine publică prevăzut de art. 488 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ.

Chiar dacă nu m-am opus ridicării din oficiu a motivului de recurs, instanţa nu era obligată să şi-l însuşească, cât timp dispoziţia contravine legii, întrucât ceea ce norma ocroteşte se poate obţine prin nevalorificarea motivului astfel invocat.

Interdicţia pe care o instituie textul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuţie se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate şi care au rămas necriticate.

Tocmai pentru a nu goli de conţinut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanţei să se plaseze într-o poziţie care să răstoarne echilibrul de forţe creat de incidenţa art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, când recurentului însuşi îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanţei de recurs îi este îngăduit să invoce motivele de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel".

Prin utilizarea acestei sintagme, legiuitorul a avut în vedere, desigur, cazurile în care legea instituie obligaţia invocării încălcării unor norme de ordine publică în anumite termene legale, când instanţa de recurs nu ar putea să invoce motivele de ordine publică pe care părţile însele nu ar fi putut să le invoce dacă ar fi motivat recursul în termenul legal.

Aceasta ipoteză, frecvent prezentată în doctrină ca exemplu al modalităţii în care textul trebuie aplicat, nu acoperă decât o situaţie particulară.

Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., apreciez că scopul normei este de a indica regula cu caracter general a conduitei instanţei, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeaşi chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deşi ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

O atare interdicţie impusă instanţei vine să consolideze poziţia privilegiată a intimatului, dobândită prin efectul legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului.

Prin urmare, dacă intimatul are garanţia că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat şi în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiaşi motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanţei încalcă şi goleşte de sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. o instituie în beneficiul intimatului.

Aplicând aceste consideraţii de principiu la situaţia dedusă judecăţii, rezultă că, după modificarea la tribunal a cauzei acţiunii (care nu mai era întemeiată pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2014, ci pe dreptul comun), sentinţa primei instanţe a fost înaintată curţii de apel, spre judecata căilor ordinare de atac, unde nu a fost repartizată în mod aleatoriu, ci manual, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 şi a art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

La primul termen în apel, instanţa a luat act, în prezenţa avocaţilor tuturor părţilor, că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze apelurile; pentru a-şi justifica această concluzie, curtea a invocat şi prevederile art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.

Nicio parte nu a invocat în apel nelegalitatea compunerii completului, derivată din încălcarea regulilor privind desemnarea sa aleatorie.

Mai mult, la Tribunalul Bistriţa Năsăud, pricina a fost judecată în primă instanţă de acelaşi magistrat care, înainte de modificarea acţiunii, avusese calitatea de judecător-sindic în procedura de insolvenţă a S.C. A. S.R.L.

Înaltei Curţi nu i-a fost adusă la cunoştinţă modalitatea în care este organizat Tribunalul Bistriţa Năsăud, însă consultarea informaţiilor publice ale instanţei în discuţie relevă că în cadrul său nu funcţionează o secţie separată, alcătuită doar din judecători-sindici; sunt astfel create premisele ca, în unele dosare, magistratul care a pronunţat sentinţa să aibă calitatea de judecător-sindic, pe când în altele să aplice normele dreptului comun.

După modificarea acţiunii, (care, după cum s-a arătat mai sus, nu mai era întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, ci pe dreptul comun), cererea a rămas repartizată aceluiaşi judecător, care a soluţionat-o în cadrul dosarului de insolvenţă, unde a fost format un dosar asociat.

Nicio parte nu a invocat necompetenţa materială procesuală (funcţională) a primei instanţe, cu atât mai mult cu cât nu este limpede dacă judecătorul care s-a pronunţat în fond s-a constituit într-un complet obişnuit al tribunalului sau într-un complet specializat în materia insolvenţei, dar care a aplicat dreptul comun, iar nu Legea nr. 85/2014; discutabil este şi dacă, ulterior modificării cererii în faţa primei instanţe, a operat prorogarea legală de competenţă prevăzută de art. 123 alin. (1) C. proc. civ. sau nu.

Noul C. proc. civ. include competenţa funcţională în categoria, mai largă, a competenţei materiale, după cum rezultă din trimiterile pe care art. 136 alin. (1) şi (4) le face la dispoziţiile Secţiunii 1 din Capitolul IV al Titlului III.

În aceste condiţii, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile legii, dezbaterea asupra ei nu mai poate fi reluată în recurs, căci se opun prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., care impun ca necompetenţa să fi fost invocată în condiţiile legii.

Desigur că nu acesta a fost motivul de recurs invocat din oficiu, care, prin votul majoritar al celorlalţi membri ai completului, a determinat casarea, dar nu trebuie omis că pretinsa încălcare a regulii distribuirii aleatorii a dosarului în apel are legătură cu competenţa funcţională a primei instanţe, aspect din care, de altfel, şi decurge. Prin urmare, dacă judecătorul care a pronunţat în fond sentinţa a rămas constituit în complet specializat după modificarea acţiunii, repartizarea manuală a dosarului în apel era legală, impusă de art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014; dacă, însă, tribunalul s-a constituit în complet de drept comun, apreciez că Înalta Curte nu putea să pronunţe casarea, întrucât se opune art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cât timp partea interesată nu a invocat în cursul judecării apelului problema modalităţii în care a fost învestită curtea de apel (prin distribuirea dosarului în mod aleatoriu ori manual), cu toate că nimic nu a împiedicat-o, iar verificările pe care ar fi fost necesar să le facă pentru a afla modul de distribuire a cauzei nu ar fi presupus un efort deosebit, în orice caz nu unul care să-l fi depăşit pe cel depus mai apoi, pentru a justifica invocarea pentru prima dată a aceluiaşi motiv în recurs.