Negative conflict of jurisdiction in labor dispute: rejection of prorogation via formal coparticipation and application of special territorial competence rules

Şedinţa publică din data de 08 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. unic x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

In drept au fost invocate prevederile art. 453 Noul C. proc. civ., art. 72 si urm Noul C. proc. civ., Legea 292/2015, Legea 284/2010, Legea 285/2010,ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 si art. 2 lit. e) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice si art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 si art. 159 si 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 noul C. proc. civ., art. 72 noul C. proc. civ.-chemarea în garanţie, 1430 C. civ., art. 7 si art. 23 din declaraţia Universala a Drepturilor Omului art. 2 si art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenţia europeana privind apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenţie, art. 4 din Carta speciala Europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabila, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) si f, art. 159, art. 242, art. 169 din legea 53/2003cu modificările si completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, tară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x, nr. x din 19 iulie 2000, şi ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x, nr. x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, legea 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea 490/2004, H.G. 170/9 martie 2005, legea 71/2015, L. 94/1992 Republicata, L 188/199 republicata.

La termenul din data de 09.01.2018, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată de pârâta Curtea de Conturi a României.

Analizând cu prioritate excepţia de necompetenţă teritorială invocată în cauză, apreciază că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

Pe fondul excepţiei, tribunalul a reţinut:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 59, art. 126 alin. (1), art. 99 şi art. 139 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Pentru a stabili instanţa competentă teritorial în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că:

Regula în materie de competenţă teritorială este aceea prev. de art. 107 noul C. proc. civ. respectiv că "(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. (2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul".

Litigiul de faţă, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 Codul muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Că norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Din interpretarea literală, rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. numai pentru situaţia în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluţionare a conflictelor.

În speţă, dat fiind faptul că reclamanta este salariata pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, se constată că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliile, reşedinţele sau locurile de muncă ale reclamanţilor.

Prin noţiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenţei se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamantele în cauză au vreo legătură cu mun. Bucureşti, tribunalul apreciază că aceştia au introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că va admite excepţia astfel invocată şi va declina cauza la Tribunalul Arad.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin sentinţa ciivlă nr. 398 din 22 ianuarie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

A declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C. şi pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Arad.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad la data de 12 aprilie 2018 sub acelaşi număr, iar la termenul de judecată din data de 12.09.2018 din oficiu a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad.

Analizând excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad, instanţa a retinut următoarele:

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, în cauză acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 423 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt aplicabile.

Aşa fiind Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor.

Pe cale de consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (2) şi art. 132 alin. (1), art. 14 alin. (5) şi alin. (4), art. 245 şi art. 248 din C. proc. civ. şi a Deciziei 1845/16.05.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2017, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad invocată de pârâta Curtea de Conturi a României în soluţionarea acţiunii civile formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi băneşti.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale prin sentinţa civilă nr. 636 din 12 septembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti¸ a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Arad şi Tribunalul Bucureşti şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Arad şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reclamanţii alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Arad cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.

Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanţii au domiciliul în Arad, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Arad şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.