Jurisdiction of Supreme Court to hear appeals against lower tribunal decisions absent express statutory attribution

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 06.05.2016, sub nr. x/2016, contestatorul A. în contradictoriu cu intimaţii S.C. B. S.A. şi C. SaRL a formulat contestaţie la executare solicitând instanţei anularea actelor de executare din dosarul de executare nr. 1073/2015 al SCPEJ D., suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare, întoarcerea executării silite, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată a solicitat ca instanţa să constate abuzive anumite clauze contractuale din contractul de credit nr. x din 2007, respectiv pct. 3.2., pct. 3.4, pct. 4 şi pct. 8.6. A precizat că potrivit pct. 3.2 rata dobânzii este variabilă şi revizuibilă la fiecare 3 luni în funcţie de valoarea indicelului de referinţă şi a costului rezervelor minime obligatorii de la data modificării...dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Potrivit pct. 3.4, în cazul majorării ratelor de dobândă, împrumutatul şi împrumutătorul solidar are/au dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de comunicarea noii rate a dobânzii că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă, în această situaţie, împrumutatul/împrumutatul solidar se obligă să restituie restul de credit datorat şi dobânzile datorate până la data plăţii, în acelaşi interval de 30 de zile, banca nepercepând costuri suplimentare. Pct. 4 cu privire la comisionul de acordare prevede că împrumutatul este de acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului, comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată asa cum este aceasta menţionată în cererea de credit şi va fi reţinut din împrumut la data acordării împrumutului. Potrivit pct. 8.6 din contract, în cazul în care împrumutatul şi împrumutatul solidar nu-şi îndeplinesc obligaţiile de plată incluzând, dar fără a se limita la plata anuităţilor atunci când sunt scadente, banca îşi rezervă dreptul de a percepe şi încasa dobânzi penalizatoare de 8 % anual, peste dobânda curentă, începând cu data scadenţei sau cu o dată ulterioară scadenţei, conform deciziei băncii, cuantumul penalităţilor putând depăşi sumle asupra cărora sunt calculate, banca are dreptul să revizuiască nivelul penalităţilor în funcţie de politica sa de creditare.

Judecătoria Ploieşti, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 9530 de la 24.11.2016 a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimaţii B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva soluţiei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, apelantul A., fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.04.2017, solicitând admiterea apelului aşa cum a fost formulat, modificarea in tot a sentinţei civile din 03.10.2016 deoarece consideră ca aceasta este nelegala si netemeinica, si pe cale de consecinţa solicită anularea admiterii excepţiei tardivităţii contestaţiei la executare, si pe cale de consecinţa sa se repună cauza pe rol, cu consecinţa rejudecarii contestaţiei noastre la executare astfel cum a fost formulata.

Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 1446 din 18 mai 2018 a respins excepţia netimbrării apelului.

A admis apelul apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 9530 din data de 24.11.2016, pronunţată de Judecătoria Ploieşti în contradictoriu cu intimaţii B. S.A. - sector 1, Bucureşti şi C. S.A.R.L PRIN E. - sector 4, Bucureşti, declarat împotriva încheierii din data de 03.10.2016.

A schimbat în parte încheierea din data de 03.10.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, apelată şi rejudecând a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei S.C. B. S.A. şi a constatat că intimata S.C. B. S.A. are calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind constatare clauze abuzive şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit.

A menţinut în rest dispoziţiile încheierii apelate.

A admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 9530/24.11.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, apelată şi rejudecând:

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr. x/26.07.2007 prevăzute la pct. 3.2 -rata dobânzii.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 4-comision de acordare.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 8.6.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta F. prin E..

Prin adresa emisă de Tribunalul Prahova, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 20 iulie 2018.

În şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Prahova în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Ploieşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă F. (CESIONAR AL C. S.A.R.L.) PRIN E. împotriva deciziei nr. 1446 din 18 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.