Consumer credit appeal over unfair fees and exchange-rate clauses referred to Craiova Court of Appeal on jurisdictional grounds.

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2015 la data de 19.06.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi B. S.A. Agenţia Târgu-Jiu, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.9, 3.10, 3.11, 3.12 şi 3.14 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 şi să se dispună eliminarea din contract a acestor clauze; să se constate nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 2.14 din actul adiţional aferent contractului de credit din data de 17.10.2012 referitoare la perceperea comisionului de administrare şi înlăturarea acestor prevederi; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision lunar de administrare şi de comision de procesare a creditului de la data de 15.09.2008 până la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, sume actualizate până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat; constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate în contractul de credit la secţiunea 4 din condiţiile generale privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF- leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga valabilitate a contractului, precum şi obligarea pârâtelor să restituie sumele plătite în plus; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 963 din 8.02.2016, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

S-a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului şi excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzută de art. 3.14 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce priveşte comisionul de administrare, invocate de pârâta B. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, având ca obiect anulare act, pretenţii, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.A. şi B. S.A. Agenţia Târgu-Jiu.

S-a constatat că este abuzivă clauza prevăzută de art. 3.12 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce priveşte comisionul de procesare a creditului şi, în consecinţă, constată nulitatea absolută a acestei clauze contractuale.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzută de art. 3.14 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce priveşte comisionul de administrare, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzută de art. 2.14 din Actul adiţional din 17.10.2012 la contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce priveşte comisionul de administrare cont curent, ca neîntemeiat.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului suma încasată cu titlu de comision de procesare a creditului şi să plătească reclamantului dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data încasării comisionului de procesare a creditului şi până la momentul plăţii efective.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor să restituie reclamantului comisionul de administrare şi comisionul de administrare cont curent, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către reclamant a diferenţelor de curs valutar, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.7, art. 4.8, art. 4.9, art. 4.10, art. 4.11 din contractul de credit nr. x/15.09.2008, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit încheiate între părţi, la valoarea de la data încheierii contractului de credit şi privind efectuarea calculului şi plăţii ratelor de rambursare a creditului pentru contractul de credit nr. x/15.09.2008 la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, respectiv 15.09.2008, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reţinute în plus, ca neîntemeiat.

S-a luat act de renunţarea contestatorului la judecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.6, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 şi art. 3.11 privind dobânda şi dobânda penalizatoare din contractul de credit nr. x/15.09.2008.

S-a luat act că reclamantul îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul, cât şi pârâta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 721/2017 din 07 noiembrie 2017 a respins excepţia de necompetenţă materială a secţiei a II-a Civilă.

A admis apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei nr. 963 din 8.02.2016, pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, având ca obiect constatare nulitate act.

A schimbat sentinţa.

A constatat ca fiind abuzive clauzele prin care suportarea riscului valutar este lăsat exclusiv în sarcina consumatorului.

A dispus restituirea sumelor încasate în plus de bancă la data reţinerii, până la data restituii efective - sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

A obligat banca la cheltuieli de judecată.

A respins apelul incident formulat de apelanta pârâtă B. S.A..

Prin adresa emisă de Tribunalul Gorj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 02 iulie 2018.

În şedinţa publică din data de 08 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Gorj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 721/2017 din 07 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.