Bank credit abusive clauses; Supreme Court declares itself incompetent and remands to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 4432 din data de 23 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte acţiunea formulată şi completată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata C. S.A şi, în consecinţă:

S-a constatat că dispoziţiile art. 6 pct. 6.3 referitoare la dreptului băncii de a modifica unilateral, nivelul comisioanelor şi taxele bancare din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 încheiat între părţi reprezintă clauză abuzivă şi s-a constată nulitatea acestei clauze;

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinsă la art. 5 pct. 5.2 privind variaţia dobânzii - " putând fi modificată în mod unilateral de către Bancă în funcţie de politica C. S.A., de costurile de finanţare ale Băncii " cuprinsă în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 din data de 14.10.2008 încheiat între părţi, ca având caracter abuziv. A dispuns ca pârâta să înlăture din acest contract de credit clauza abuzivă referitoare la modificarea dobânzii de către Bancă în mod unilateral, în funcţie de politica sa şi recalcularea dobânzii aplicabile creditului, având în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii de 1,24 % şi valoarea LIBOR la 3 luni de la data încheierii contractului;

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinsă la art. 3.1 privind stabilirea marjei de 3,77 % cuprinsă în actul adiţional nr. x din 20/09/2010 la contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 din data de 14.10.2008 încheiat între părţi, ca având caracter abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Dispune ca pârâta să înlăture din acest contractul de credit clauza abuzivă referitoare la marja de 3,77% şi recalcularea dobânzii aplicabile creditului, având în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii de 1,24;

S-a dispus ca pârâta să restituie reclamanţilor suma achitată în plus cu titlu de dobândă pentru contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1;

S-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale către reclamanţi, calculată asupra sumelor a căror restituire a fost obligată prin prezenta hotărâre, calculată de la data introducerii acţiunii - 6.03.2015 şi până la restituirea efectivă a acestor sume;

S-a respins cererea de constatare a nulităţii clauzei prevăzută la art. 6 pct. 6.1 lit. c), art. 13 pct. 13.4 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 şi art. 3 pct. 3.4. din actul adiţional nr. x din 20/09/2010, ca neîntemeiată;

A fost obligată pârâta la plata sumei de 120 RON către reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi B. şi C. S.A.

Prin decizia nr. 27/A/2018 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Specializat Mureş a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A, împotriva sentinţei civile nr. 4432 din 23.09.2016 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr. x/2015 şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a înlăturat: alin. (3). teza finală - şi recalcularea dobânzii aplicabile creditului, având în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii de 1,24 % şi valoarea LIBOR la 3 luni de la data încheierii contractului; alin. . 4 Constată nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinsă la art. 3.1 privind stabilirea marjei de 3,77 % cuprinsă în actul adiţional nr. x din 20/09/2010 la contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 din data de 14.10.2008 încheiat între părţi, ca având caracter abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Dispune ca pârâta să înlăture din acest contractul de credit clauza abuzivă referitoare la marja de 3,77% şi recalcularea dobânzii aplicabile creditului, având în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii de 1,24 %; alin. (5) Dispune ca pârâta să restituie reclamanţilor suma achitată în plus cu titlu de dobândă pentru contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 şi alin. (6) Dispune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale către reclamanţi, calculată asupra sumelor a căror restituire a fost obligată prin prezenta hotărâre, calculată de la data introducerii acţiunii - 6.03.2015 şi până la restituirea efectivă a acestor sume - din sentinţa atacată.

A admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 4432 din 23.09.2016 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatua C. S.A, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 6. 1 lit. c) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x1 din data de 14.10.2008, unde se prevede comisionul de administrare de 0,29% aplicat la soldul creditului; a obligat pe pârâta C. S.A să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de administrare de 0,29% şi dobânzii legale, calculate asupra sumelor la căror restituire a fost obligată prin prezenta hotărâre, calculate de la data încasării acestor sume şi până la restituirea efectivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi până la concurenţa sumei de 754 RON; a obligat intimata C. S.A, la plata în favoarea apelanţilor intimaţi A. şi B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1064 RON reprezentând onorariu avocat achitat în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A.

Recursul a fost înregistrat la 13 aprilie 2018 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 1444/R din 28 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de instanţă şi a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei nr. 27/A/2018 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 iulie 2018.

La termenul din 7 noiembrie 2018, în şedinţă publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132, raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată, din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1), întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 27/A/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2018.