Land ownership annulment: Incompetence of the Supreme Court admitted and appeal remanded to the Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28.06.2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2016, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar, B. - Prefect al Muncipiului Bucureşti, C., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Prefectura Municipiului Bucureşti, B. - Preşedinte al C.F.F. de pe lângă Primăria Municipiului Bucureşti şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a Ordinului Prefectului nr. 491/03.06.2003, a Titlului de proprietate nr. x/17.10.2003 şi a Adresei nr. AI/20476,20675/P/23.12.2015.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii Contenciosului administrativ; Legea fondului funciar nr. 18/1991, noul C. civ. şi noul C. proc. civ.

Prin cererea modificatoare formulată la data de 19.04.2016, reclamantul a solicitat să fie obligată Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptulului de Proprietate Privată asupra Terenurilor să verifice procesele-verbale de punere în posesie ale Comisiei de Fond Funciar de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi să fie obligată Comisia de Fond Funciar de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 să emită procesele-verbale de punere în posesie, atât a reclamantului, cât şi a lui C.. Prin aceeaşi cerere, s-a solicitat introducerea în cauză a Consiliului Local al Sectorului 1 şi a pârâtului C..

Prin sentinţa civilă nr. 21186/25.11.2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Prefecturii Municipiului Bucureşti şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu B. - Preşedinte al C.F.F de pe lângă Primăria Municipiului Bucureşti, ca inadmisibilă; a respins cererea modificatoare, ca inadmisibilă şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii B. - Prefect al Municipiului Bucureşti, Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2857A din 13 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, care a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti şi înaintat spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 168/17.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cauza fiind soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, potrivit normei speciale de competenţă prevăzute de art. 53 şi 54 din Legea nr. 18/1991, iar în apel, de Tribunalul Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

De aceea, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile art. 53 şi 54 din Legea nr. 18/1991, rap. la art. 94 pct. 3 C. proc. civ. Aşadar, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Prin urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul- reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2857A din 13 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2018.